Noiembrie 1960: ploaie mocănească, cernută peste frunze putrede, amestecate cu noroiul, zdrenţe de nori mânate de vânt dinspre mare. Un camion rablagit intră în curtea Spitalului Municipal Constanţa; de jos, în cutia Molotovului se văd doar doi gradaţi, în uniforma Securităţii, înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Din comitetul de primire, civili şi militari, aceştia în uniforma Securităţii, se desprinde un ofiţer. Îi spune ceva şoferului, rabla vine cu spatele până aproape de uşa pavilionului. Subofiţerii sar din cutie, alţi doi, tot cu automate, ies din cabină, desfac oblonul din spate, tuspatru îndreaptă armele spre camion. Abia atunci se arată încărcătura: arătări livide, în zeghi flenduroase, coboară, mai degrabă se prăvălesc la câţiva paşi de grupul medicilor şi asistentelor, încremeniţi ca la vederea unor fantome. Atunci s-a petrecut un fapt pe care nimeni dintre slujitorii lui Esculap nu l-a putut uita: din sarsana sau poate din buzunar, unui tânăr i-a căzut o bucată de mămăligă. Drept în băltoaca în care sărise din camion. S-a aplecat s-o ridice, a luat-o, aşa năclăită cum era.
Ca o panteră, o asistentă a ţâşnit şi i-a înşfăcat-o.
„Nu-mi luaţi mămăliga, e mămăliga mea!“, s-a văicărit, aproape plângând, deţinutul.
„Nu vezi în ce hal e? Fii liniştit, o să primeşti pâine!“, i-a răspuns femeia. Cele două grupuri, personalul medical şi „ceilalţi“ tăceau. Fiecare – din alte motive.
Printre martorii scenei – un adolescent, apariţie cel puţin insolită în acel peisaj…
Am reconstituit, după mai bine de douăzeci de ani, tabloul acela aiuritor pentru un om normal. Adică pentru un om neobligat să-şi apere boţul de mămăligă, gata să-l mănânce chiar şi tăvălit prin noroi. Am evocat acele imagini, repet, aiuritoare chiar cu femeia care sărise ca o felină, provocând deznădejdea posesorului: asistenta medicală Fevronia Craiu, Vera pentru prieteni, din echipa doamnei doctor Bacalbaşa.
„Cum era să-l las?! Voi nici nu vă dădeaţi seama în ce hal eraţi! Bolnav de febră tifoidă să mănânce mămăligă culeasă din băltoacă? Puteam să strig potoleşte-te, mă, c-o să mâncaţi pe săturate? Ştii cum se uitau securiştii la voi? N-am mai văzut atâta ură…“.
Pacientul deposedat era Tomiţă, fost locotenent-major de infanterie. Fuseserăm colegi în gimnaziu, la Liceul „Lazăr“, iar peste ani la Şcoala de ofiţeri de la Sibiu. Temperament ludic, suporta bine puşcăria. Era cunoscut pentru vorbele în doi peri care îi puneau pe caralii în încurcătură. În convalescenţă, în lagărul Stoeneşti din Balta Brăilei, au vrut să ne scoată la muncă „primprejur“, nesocotind prescripţiile medicale. Tomiţă le-a spus că nu poate – şi le-a explicat: „Am dureri acute în mezampliul stâng, cu jenă în mers“. Şi, discret, către noi: „şi sufăr şi de morbul lui nu-Pott…“ Nu l-am văzut disperat decât în acel ceas crepuscular din curtea spitalului constănţean.
Înaltă, viguroasă, iute în mişcări, Vera făcea sport de performanţă, juca într-o cunoscută echipă de volei. S-a apucat de fumat după venirea noastră: trebuia să justifice, la o adică, ţigările cu care îşi burduşea zilnic poşeta şi buzunarele. Nu a fost singurul risc asumat. În anii aceia nu exista legătură cu familia, nici vorbă de pachete, scrisori sau vorbitor. Mulţi au aflat abia după graţierea din 1964 că le muriseră părinţii, fraţii, că li se risipiseră apropiaţii. Vera a cutezat să ducă veşti unor rude, faptă pur şi simplu eroică. Nu găsesc alt cuvânt.
Cea care ne-a fost ca o mamă – nu voi osteni să repet – era doctoriţa Veronica Bacalbaşa. Am evocat-o de curând pe acea admirabilă specialistă, credincioasă fără margini jurământului lui Hipocrat, cu alt pacient al domniei-sale, medic şi el, ortopedul Barbu Theodorescu, repatriat, după aproape un sfert de secol, din Franţa. (I-am reamintit un fapt pe care, spre surprinderea mea, îl uitase: în vara lui 1961, tot în lagărul de „febrişti“ de la Stoeneşti, politrucul, o creatură ignară, îmblânzită de circumstanţă, desigur din ordin, aflase că tânărul, fost student la medicină, era un excelent voleibalist; ca să fie în pas cu uşoara slăbire a şurubului în sistemul carceral – aparent se suspendase bătaia, nu şi izolarea –, i-a propus colegului nostru să alcătuiască două echipe de volei şi să le antreneze. Cum să fac aşa ceva? A ripostat indignat fostul component al lotului naţional. Să joc volei la ordin unde au murit oameni, ca să le fac lor plăcere?!).
Barbu era fiul profesorului Dem. Theodorescu, reputat doctor în medicină, docent, autor, între multe lucrări, al unui atlas de anatomie devenit clasic. Dacă pentru toţi cei peste patru sute de bolnavi ieşiţi, fie şi temporar, din mizeria lagărelor din Baltă spitalizarea a fost o binecuvântare, pentru câţiva, ajunşi la starea de distrofie, a însemnat pur şi simplu salvarea de la ce putea fi mai rău. Printre aceştia, marele om de cultură Ion Omescu pe care, înfruntând enorme riscuri, doamna dr. Bacalbaşa l-a ţinut în spital dublul timpului admis de paraziţii de la direcţia medicală a Penitenciarelor. Iar Barbu a trăit unul dintre marile momente ale existenţei sale de puşcăriaş politic: şi-a revăzut tatăl. Desigur, cu mare fereală şi enormă primejdie pentru cei care au făcut posibilă întrevederea…
De altfel toţi, de la director până la bucătărese, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ne refacem. N-au crezut o clipă şoaptele otrăvite ale securiştilor, cum că eram asasini, springari, violatori, delapidatori! „Sejurul constănţean“ a însemnat o reconfortantă demonstraţie de solidaritate cu oamenii cărora cel mai uman regim din istorie, cel comunist, cum altfel?, le aplicase, cu fierul roşu, eticheta de bandiţi.
…Dar ce căuta, în tot acel vârtej de întâmplări bizare, băiatul despre care am amintit? Cu puţin timp în urmă am rememorat împreună scena sosirii politicilor din Baltă la spital. Nicolae, martorul de-acum o jumătate de veac şi mai bine, este unul dintre cei doi fii gemeni ai familiei Bacalbaşa. Era firesc să vină pe spitalul unde lucra mama lor. (Nu ştiu dacă era în acel moment pe acolo şi fratele său Gheorghe). Până prin luna mai 2015 îl ştiam doar de la televizor. L-am simpatizat din capul locului pentru rostirea directă, cu nu puţine apeluri la proverbe româneşti, tonul colocvial, în contrast cu noua limbă de lemn practicată de mulţi dintre participanţii la puzderia de tocşouri televizate, absenţa emfazei. Am vorbit îndelung, de multe ori, la telefon; prin iunie mi-a trimis unele dintre cărţile sale şi ale fratelui său. Căci Nicolae (care este şi înalt funcţionar, preşedinte al Consiliului Judeţean Galaţi) şi Gheorghe Bacalbaşa sunt nu doar medici, ci şi scriitori. Oameni de litere în proza cărora se iţesc printre rânduri experienţa şi cunoaşterea de oameni a doctorului. În mod manifest, respingerea cu tărie a comunismului, care i-a lovit de mici.
Reproduc din cartea intitulată, hazliu, Opriţi dricul, mortu’ acesta n-a dat plicul! (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013): „De ce se face un puşti de 17 ani din Constanţa, care îşi caută eul în jungla României comuniste în 1961, dorind fierbinte să supravieţuiască şi clocotind de ură tot atât de fierbinte, de ce se face doctor? În cazul meu, răspunsul era – de frică sau cel puţin din prudenţă. Şi mamă-mea şi tatăl erau cocoşaţi cu o origine socială aproape imposibil de pronunţat în acele vremi – copii de moşieri. Eu şi fratele meu eram copiii copiilor de moşieri şi deţineam ca a doua specialitate a incompatibilităţii şi nedemnităţii sociale şi calitatea de copii de intelectuali. Mai rău nu se putea decât în varianta copii de deţinut politic sau de popă“ (p. 16; din aceeaşi pagină aflăm şi „misterul“ prezenţei adolescentului în momentul debarcării noastre: „De mici copii, eu şi cu Gicu ne jucam în curtea spitalului comunal. Era unul singur, pe strada Mangaliei, devenită Ştefan cel Mare. Aşa că pentru mine medicina a fost precum cortul pentru puiul de ţigan“).
Gemenii aveau să-şi dea seama, la intrarea în adolescenţă, de statutul lor de „vinovaţi“ într-o lume care răsturnase valorile tradiţionale. Statul în care m-am născut (confiscat de mârlani…) era cinstit: ăştia, alde Bacalbaşa nu au ce căuta la facultăţi! (…) Mai mult, România comunistă mi-a comunicat prin tovarăşul Vasile Vâlcu, prim secretar al PMR din Regiunea Dobrogea, că nici în liceu nu au ce căuta cei doi căţei gemeni, Nicu şi Gicu Bacalbaşa. (…) În 1956, după răscoala ungurilor împotriva comunismului, tovarăşul Vâlcu a dat un ordin verbal: la liceu nu vor intra nici un fel de pui de intelectual! Numai că ordinul era verbal şi câţiva profesori curajoşi şi cu frică de Dumnezeu de la Liceul «Mircea cel Bătrân» din Constanţa nu l-au executat“.
(Recunoaştem în ordinul verbal al fostului croitor de obârşie bulgară din Ceamurlia, cominternist, ajuns pe la începutul anilor ’60 chiar şeful spionajului României bolşevizate, reflexul „gândirii“ tovarăşilor tradus în regimul Iliescu prin celebrele urlete de groază: „Noi muncim, nu gândim!“ şi „Moarte intelectualilor!“).
Aşadar gemenii fuseseră, prin vrerea partidului, degradaţi la rang de paria. Nu au fost singurii. Oricum, fraţii au intrat la liceul constănţean de elită. Familia a biruit şi stigmatul, periculos în epocă, de refugiaţi din Basarabia.
Ce să mai citez din Opriţi dricul…? Ce să desprinzi din puzderia de tablete care compun cartea, instantanee percutante? Un text ca acesta, de pildă: „Ultimii ani ai ceauşismului. Un chirurg pârât, profesor, general de securitate direcţia a V-a, îşi lichidează profesional colaboratorii. Şeful Securităţii din Ministerul Sănătăţii comentează către una din victime, care l-a şi operat cu succes. – Nu avem ce face. Este cel mai mare ORL-ist al ţării. Sigur că ştiu că e un dobitoc. Şi când vom primi ordinul, va deveni un dobitoc. Dar deocamdată e cel mai mare…“ (Legarea de glie). Sau: „Doctorii foarte des se urăsc, ca să spunem pe nume eufemismului de «invidie activă». Se urăsc, dar se respectă, nu încalcă teritoriul (…) Pacientul se internează de urgenţă şi află că a ajuns la unul cu două mâini stângi să-l opereze. Ar vrea să plece, să schimbe. Nu poate însă (…) Un celebru chirurg bucureştean operează un semidemnitar al timpului. Rezecţie de stomac, fistulă. Nu este chirurg de tub digestiv, sigur că face de toate“. Operaţia nereuşită, pacientul moare după vreo două luni fiindcă nimeni nu îndrăznise să opereze după „Maestru“; „nevasta, o mârlancă simplă ridicată de comunism, va fi flatată de marele chirurg şi îşi va îngropa soţul cu satisfacţia că «s-a făcut totul»“ (idem).
…O carte încărcată de cazuistică medicală de la noi şi din alte ţări (nu puţine cazuri sunt celebre), scrisă cu har şi umor.
Gheorghe Bacalbaşa a păşit, decis, pe tărâmul romanului. Contaminat, ca şi fratele Nicolae, de „microbul“ observaţiei penetrante, al ironiei bine dozate, scriitorul alege, pentru Instituţia (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015), un subiect incitant: existenţa unor medici de la vieţuirea în stadiul final al dictaturii ceauşiste până târziu, în interminabila „tranziţie“ postdecembristă către ceea ce s-ar putea numi haos organizat. Iată un tablou hibernal de dinainte de 22 decembrie ’89: „Preda detesta iarna. Nu suporta frigul. (…) Acasă te mai descurcai, mai cu reşoul, mai cu gazele de la bucătărie. Mai rău era la spital. În sala de operaţie, după ce făcea incizia pe abdomen, un abur subţire începea să se ridice din măruntaiele pacientului. De, omul era viu şi avea 37 de grade. Maţele dezgolite făceau condens. Cel puţin celălalt era adormit. Pe el îl chinuiau udul şi înţepeneala degetelor. Or, el trebuia să opereze. Să se descurce.“ (p. 6). Tablou antologic, ca şi suita de imagini reînviind momente dintr-un trecut recent care încorporează vânzoleala primelor săptămâni de după revoluţie. Piaţa Universităţii, mineriadele bine organizate şi senzaţionalele „descoperiri de droguri şi maşini de tipărit bani“ de la sediile partidelor ţărănist şi liberal… Ca şi convertirea foştilor (?) securişti în bancheri, proprietari de gazete. Oameni de afaceri în general, apoi apariţia F.N.I, Sovinvest, devalizarea băncilor, ruinarea economiei… Şi în tot acest hăţiş de fapte istorice, epocă petrecută sub ochii noştri, ţesătura încâlcită de destine întretăiate, convergente, risipite, într-o căutare a ceva ce nu mai vine sau nu poate fi atins. Volumul Instituţia – titlu semnificativ, sugerând o presiune depersonalizantă asupra individului –, ca şi alt roman, Domiciliu obligatoriu (cu acţiunea situată înainte de 1989) certifică vocaţia împlinită a unui prozator autentic.
Medici şi scriitori deopotrivă, fiii doctoriţei şi ai unui profesor universitar „cu origine socială nesănătoasă“ au biruit opreliştile impuse de un partid criminal. Dubla vocaţie le-a adus apartenenţa la nobila confrerie a lui Hipocrat şi la tot atât de nobila tagmă a scriitorilor, ilustrată – n-o spunem la întâmplare – de personalităţi de talia unor Vasile Voiculescu ori Victor Papilian…
Autor: ALEXANDRU MIHALCEAApărut în nr. 527