Dupa „Cartea ca destin“ a lui Daniel Cristea-Enache si Dan C. Mihailescu, despre care tocmai am scris la aceasta rubrica, iata o alta tot (cvasi)testamentara: „Convorbirile cu Alex. Stefanescu“ ale Ioanei Revnic (Editura Allfa). „Este prima si ultima mea carte de acest gen. Cine vrea sa ma cunoasca aici ma gaseste“ – ne anunta solemn Alex. Stefanescu, ajuns, a calculat el, în pragul ultimei septimi a vietii.
Ioanei Revnic, autorul „Istoriei literaturii române, 1941 – 2000“ îi încredinteaza spovedania sa, despre care nu aflam cu claritate daca este a unui învingator, a unui învins sau, cum se alinta, a unui ratat. Dar „grija pentru bunul mers al literaturii române“ pare sa o lase linistit lui Daniel Cristea-Enache, care, marturiseste criticul, i-ar fi placut sa-i fie si fiu. Bineînteles, nu doar spiritual. Sa ne amintim ca si Dan C. Mihailescu i-ar lasa câte ceva de facut mai tânarului si talentatului confrate, poate chiar o istorie a literaturii române de azi. Nu stiu daca Daniel Cristea-Enache are în proiect si alte carti de dialog cu scriitori. Ma gândesc ca daca ar face una si cu Eugen Negrici, s-ar putea trezi si cu povara iluziilor bietei noastre literaturi de la origini pâna în prezent pe umeri. În plus, e foarte probabil ca distinsul critic demistificator sa-i transmita, ca o dulce mostenire, misiunea de a veghea la cresterea si descresterea unei literaturi pâna acum mitizate, vinovatul de o asemenea pacoste fiind unul G. Calinescu… Observ însa ca m-am contaminat de umorul, nu întotdeauna voluntar, si spiritul ludic al „Convorbirilor cu Alex. Stefanescu“, altminteri cu destule accente grave.
În cronica sa din „România literara“, Sorin Lavric facea o fina distinctie între autoportret si autobiografie. În aceasta carte avem mai ales un autoportret al lui Alex. Stefanescu în oglinda, dar nu una sparta, purtata cu stiinta si gratie de Ioana Revnic în diverse unghiuri de vedere si proiectie. Într-un sens mai larg cartea este, fatalmente, si autobiografie, dar si (auto)fictiune: „La saisprezece ani si ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasa împreuna cu o fata care scria si ea versuri, M.C. (avea, constat acum, aceleasi initiale ca Ministerul Culturii). Am construit atunci cu mâinile mele o coliba din crengi de salcie aduse din lunca aflata în apropiere. Am înfipt întâi în pamânt un fel de coaste ale colibei, facute din ramuri mai groase, le-am legat sus si am umplut spatiul dintre ele cu o împletitura de mladite tinere. Pe jos am asternut un strat de frunze de fag. Am locuit acolo, împreuna cu aleasa inimii mele, o saptamâna. Mâncam fragi si bureti cruzi (hribi, mânatarci, hulubite, opintici). Am prins si pesti, în râul care era la doi pasi, am furat porumb cu bobul în lapte de pe câmp, altadata cartofi, iar pe acestea toate le-am fript la un foc de vreascuri, aprins cu doua bucati de cremene si iasca (mai stie oare astazi cineva ce înseamna?). Stiam sa fac focul si cu o lentila, dar nici eu, nici M.C. nu aveam ochelari. Ne plimbam toata ziua, exploram padurea, ne aratam unul altuia peisaje de o frumusete virginala, ne scaldam goi în râu, ne spuneam versuri, de-ale noastre sau de-ale altora, ne sarutam, ne jucam de-a v-ati ascunselea, dormeam strâns îmbratisati si acoperiti cu frunze, ca sa u ne fie frig. Pe parintii mei îi anuntasem ca o sa lipsesc un timp de acasa, nu obtinusem aprobarea lor, dar îmi facusem datoria de a-i anunta, pentru ca disparitia mea sa nu-i alarmeze. M.C. nu fusese nevoita sa-si anunte parintii, fiindca ei erau plecati la mare. Nu ne-a atacat nimeni. Ne-a vorbit o data padurarul si a avut grija (existau asemenea oameni!) sa nu strice farmecul a ceea ce traiam. Ne-a rugat doar ca, daca ne prinde militia, sa nu spunem ca stie de prezenta noastra în padure. Am cunoscut si o calugarita aflata în trecere pe acolo. A doua zi ne-a adus în dar o oala mare de lut plina cu lapte“.
O simpatica anecdotica este numai buna pentru a literaturiza, pentru a poetiza, cartea continând de altfel pagini de remarcabila frumusete literara. Dar Alex. Stefanescu literaturizeaza si într-un alt mod, as zice indirect, gasind, de pilda, corespondente între ceea ce a trait si a simtit în anumite momente si împrejurari, adica între experienta proprie si cele din marea literatura: Petrarca, Boccaccio, Eminescu, Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Hoffman etc. Nu toate relevante, uneori chiar fortate, comparatiile, trimiterile sunt însa simptomatice. Ideea e ca viata si literatura se potenteaza si se lumineaza reciproc, a doua parând chiar mai importanta în aceasta relatie. S-ar putea spune: câta literatura, atâta viata. „Uneori“ – se confeseaza criticul – „nici nu pot face o distinctie clara între ce stiu din carti si ce stiu din experienta mea directa“. Mi se pare normal. Alex. Stefanescu se tine, asa-zicând, de o viata cu literatura, precum cu o amanta irezistibila si devoratoare. În copilarie scria poezie, iar în adolescenta trecuse deja la critica. Considera literatura o prada inestimabila a sa pe care s-a simtit si se simte dator sa o apere de atâtia posibili stricatori: „Nu întâmplator, în copilarie, când am descoperit literatura, am hotarât sa nu vorbesc nimanui despre existenta ei. Voiam ca literatura sa ramâna numai a mea. De ce? Acum îmi dau seama de ce: ca sa nu o atinga toti cu mâinile lor lacome si sa o mânjeasca“. Avea sa vorbeasca însa despre literatura mult si bine, întrucât a optat sa fie critic literar si, finalmente, devenind mai generos daca ar fi sa-l credem – si n-avem nici un motiv sa nu-l credem! – si-a luat ca deviza: „Hai sa ne bucuram împreuna de frumusetea literaturii“.
Personajele care i-au marcat hotarâtor existenta si cariera sunt Nicolae Manolescu si Domnita Stefanescu. Primul este „omul providential al biografiei mele“, iar „Numele lui are pentru mine, definitiv, un fel de luminiscenta“. Ce s-ar putea spune mai mult?! Si totusi! „Definitivul“, ca de altfel si eternul, se dovedeste a fi si în acest caz destul de… relativ: „El este atât de prezent în mintea mea pentru ca mi-a provocat sentimente violent-contradictorii, întâi recunostinta si apoi indignare, întâi admiratie si apoi dezgust. Sunt multumit ca nu l-am imitat niciodata, nici macar la începutul începutului, nici ca om, nici ca autor. Sunt altfel decât el si scriu altfel decât el. Acestea fiind spuse, închid capitolul despre Nicolae Manolescu, atât în aceasta carte de convorbiri, cât si în viata mea“. Orgoliul, frustrarile provoaca nu numai sentimente contradictorii, ci si resentimente.
O figura mai mult decât luminoasa, as spune tutelara, în memoria si în constiinta lui Alex. Stefanescu mi s-a parut ca este Nichita Stanescu, în opinia sa cel mai mare poet român al secolului XX, care „din când în când îl egaleaza (pe Eminescu) si de câteva ori – în momente de inspiratie fulguranta – îl si întrece“. Îl evoca si în aceasta carte cu o admiratie si o dragoste – fata de om si de opera sa – nemarginite. Episodul cu cele 10 poezii pe care Nichita i le-a dictat la restaurant si cu cea de-a 11-a, cea mai frumoasa, careia dupa lectura i-a dat foc pentru a ramâne o taina numai a lor, a mai fost povestit de Alex. Stefanescu. De aceea, ca tot am folosit cuvântul „nemarginite“ ce trimite si la întinderea marii, retin aici un altul în care e vorba si de mare. La aparitia a doua carti de poezie ale prietenului sau Gheorghe Tomozei, Nichita i-a dedicat acestuia un imn al învingatorului, pe care, povesteste martorul la fata locului Alex. Stefanescu, îl compunea în timp ce îl cânta, cu ochii închisi, primele versuri fiind acestea: „Prietenul meu a învins,/ Ca si cum ar ninge,/ Ca si cum ar ninge…“. Portretul schitat de critic este memorabil: „Era atâta bunatate si solemnitate în vocea lui, încât ne-am simtit coplesiti, cu totii, de o dorinta fara margini de a ne lasa transportati în alta lume – unde oamenii se sarbatoresc unii pe altii – si de a nu ne mai întoarce niciodata în lumea noastra prozaica. Nichita Stanescu avea geniul de a sugera ceva sublim prin cuvinte banale. Pe cale logica nimeni n-ar fi ajuns la comparatia: «Prietenul meu a învins,/ Ca si cum ar ninge» (care ar putea fi analizata pe zeci de pagini, dar care atunci ne-a transmis instantaneu emotia, înainte de orice analiza). Tot Nichita Stanescu spusese cândva în legatura cu marea: «Ah, ce sare, ah, ce sare/ Si ce apa e în mare!». Exclamatie fara nimic fastuos, chiar puerila, care înregistreaza însa (cum anume, nu se stie) maretia mistica a marii. De altfel el detine si un record: cea mai scurta si în acelasi timp cea mai complexa definitie a poeziei: «Poezia este altceva»“. Ioana Revnic observa bine ca Alex. Stefanescu a scris (si scrie) despre Nichita Stanescu cu entuziasm; un entuziasm care se transmite si cititorului. (Va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 429