Un articol de PETER DAN

Am vizionat recent „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“ într-o sala intima dintr-un orasel lânga New York City. Publicul, destul de amestecat: americani, români de aici si din tara, alti spectatori de origine est-europeana. În discutiile care au urmat, un participant american ne-a pus urmatoarea întrebare: „Cum ati putut sa-l rabdati?“. Bineînteles, substratul întrebarii era „Ce fel de oameni sunteti?“ Marturisesc ca ma pregatisem pentru film recitind transcriptul procesului sotilor Ceausescu. Stiam ca cei 35 de ani traiti aici m-au rasfatat. M-am obisnuit cu necesitatea întemeierii capetelor de acuzare în lege, cu ideea ca judecatorul si procurorul au functii diferite si cu un proces care respecta demnitatea legii. Grija mea nu era pentru inculpati, care fara îndoiala meritau pedeapsa maxima, ci pentru plapânda democratie pe cale de a se naste. Dictatura distrusese institutiile juridice si era important ca procesul sa constituie zorile unei noi epoci a legalitatii. Întrebarea spectatorului american ridica urmatoarele tematici: exista factori sociopsihologici împartasiti cultural care ne predispun la obedienta fata de autoritate, au facilitat severitatea si longevitatea domniei lui Ceausescu, si sunt implicati în distorsiunile societatii românesti contemporane (parvenitismul, vulgarizarea culturii, coruptia) si în forma pe care au luat-o protestele antiguvernamentale recente.
Caracter national si Sinele fals
Elementele initiale ale identitatii noastre nationale au fost constiinta originii latine (de la Rîm ne tragem), limba si religia ortodoxa. O bula papala emisa în 1399 de catre Bonifaciu II declara necesitatea urgenta de a-i converti pe români la catolicism. Rezistenta de care s-a ciocnit se datora întelegerii instinctive a rolului esential (pe vremea aceea si în acel context) al credintei în mentinerea unei identitati nationale. „Palia de le Orastie“, tiparita în 1582 de Stefan Coresi si Marian Diacul, foloseste prima oara termenul etnic de „român“ în loc de „rumân“: „dându în mâna noastra ceaste carti, cetind si ne placura si le-am scris voo, fratilor români, si le cetiti“.
Pentru generatia de la 1848, definirea caracterului national a fost un proiect cultural-politic si istoric de anvergura. Influentati de tendintele europene prevalente, au folosit concepte împrumutate din etnologie, filologie comparata si Darwinism cultural pentru a crea o „Volkerpsychologie“: un grup de trasaturi invariabile, similar caracteristicilor biologice mostenite, considerate în contextul unui destin istoric împartasit. Un aspect esential al acestei paradigme – respectiv statul national – a fost stabilirea conexiunii dintre categoriile psihologice individuale si caracteristicile etnice si culturale, legând programele politice de problema esentei nationale(Trencsenyi). La rândul ei,aceasta abordare a dus la cresterea importantei acordate folclorului si trecutului istoric mitologizat în faurirea caracterului national.
Rolul religiei ortodoxe a fost considerat crucial. Eliade Radulescu sustinea ca numai crestinii ortodocsi puteau fi români; aceeasi opinie era împartasita de Vasile Conta. Articolul 7 al primei Constitutii moderne românesti preciza ca numai strainii de credinta crestina pot deveni cetateni. Problema influentelor straine în etnogeneza a dus la un conflict în dorinta de autenticitate. Bratianu a subliniat importanta diferentei specifice în definirea caracterului national. Balcescu a descris evolutia istorica a Poporului Român ca o apropiere de Dumnezeu si a atribuit folclorului rolul unei întelepciuni cumulative. Pentru Alecu Russo folclorul era un tezaur istoric, o arhiva pastrata în memoria colectiva. Eliade Radulescu descria rolul esential al memoriei colective în formarea „istoriei sacre“. Solutia a fost sintetizata de Kogalniceanu sub influenta romantismului: reformele tebuie sa fie compatibile cu „tulpina popoarelor“ pentru a fi efective; „omul din popor“ neîntinat de influente straine este pastratorul valorilor fundamentale neaose care stau la temelia identitatii. Proiectul caracterului national nu a fost unul de analiza si definire ci unul de faurire în care legatura cu folclorul garanta autenticitatea. Alecu Russo a scris „Cântarea României“ în franceza (scopul final fiind publicarea în Occident) si i-a predat-o lui Balcescu, care a tradus-o în româna si a „descoperit-o“ într-o manastire. Cel mai semnificativ act a fost ridicarea „Mioritei“ la nivel de document definitoriu al sufletului autentic românesc. Asa cum demonstreaza conclusiv în excelentul sau eseu Alexandru Bulandra, („Observator Cultural“ no 594), „Miorita“ nu este o opera colectiva reprezentând esenta si cheia identitatii psihologice si culturale românesti, ci capodopera lui Alecsandri care a transformat un ritual (colind, initiere) într-un mit fondator cu un puternic mesaj simbolic arhetipal, expresia aparenta, nu a unui geniu individual, ci a unui suflet comun si al unei întelepciuni împartasite.
Utilizarea istoriei mitice axat pe figuri eroice idealizate este comuna multor natiuni însa, în cazul nostru, rescrierea continua a istoriei în timpul succesivelor totalitarisme a transformat versiunea mitologizata în versiune de referinta. O consecinta a fost neglijarea unor personaje semnificative pentru istoria noastra culturala. Multumind antemergatorilor sai, Dinicu Golescu scria: „(Sa) prefericim pe izvoditorul cartii românesti, parintele Chiril… pre aducatoriul de tipografii Matei Basaraba voievod; pre asazatorii de scoale Nicolae voievod Mavrocordat si Constantin voievod Mavrocordat…pre cei dintâi talmacitori ai Evanghelii si Biblii, iar Matei Basarab, în anul 1654… si pre întâiul izvoditor al gramaticii, Ioan Vacarescu….si pe alti începatori si saditori de orice bine, si iubitori de om si folositori de obste, care cu cât mai putini sunt la numar, cu atât lauda lor este mai mare ,iar vina noastra – a urmaritorilor în neam si a neurmaritorilor în fapte – este mai neertata si netagaduita.“
Am avut ocazia sa vizitez Istanbulul vara trecuta si am trecut pe la Edikule, locul martiriului lui Constantin Brâncoveanu. O placa de bronz, în ungureste, pomenea memoria patriotilor maghiari jertfiti acolo. Despre Brâncoveanu, nimic. Din multii parveniti care conduc masini de lux si-si etaleaza crucile masive de aur, unuia nu i-a pasat suficient de mult încât sa doneze câteva sute de euro pentru o placa memoriala.
O problema metodologica a discutiei caracterului national vazut ca fenomen psihologic este lipsa unui cadru de referinta transcultural pentru interpretarea unor fenomene psihologice intraculturale. Modelul pe care-l folosesc combina elemente din psihologia dinamica si din cea sociala si reprezinta un efort de a crea o structura explicativa plauzibila, nu o paradigma cauzala; sugereaza conexiuni între notiuni care nu sunt definibile riguros si nu descrie fapte stiintifice ci posibilitati.
Winnicott a definit „Sinele Fals“, un construct artificial creat pentru ca Sinele autentic nu corespunde cerintelor sociale si expectativelor generate de acestea. Sinele fals protejeaza Sinele autentic de critica dar, dat fiind ca una din functiile sale esentiale este asigurarea conformitatii cu dezideratele sociale, predispune la obedienta. Sinele fals si caracterul national au functii normative, fiind pastratoare ale unor trasaturi dezirabile. La rândul sau, Goffman a introdus notiunea de „facework“ care descrie munca necesara pentru a mentine fatada pe care vrem sa o prezentam lumii. Cu cât imaginea pe care vrem sa o proiectam e mai artificiala, cu atât e nevoie de „facework“ mai intensiv. Modificarea constructului de caracter national a prevenit formarea unui cadru de referinta autentic, accesibil, împartasit cultural, care sa medieze relatiile cu autoritatea si a condus la conflicte. De exemplu, faptul ca religia a fost întretesuta cu nationalismul a generat o varianta autohtona deosebit de virulenta si durabila a antisemitismului, si a condus, peste trei generatii, la nasterea unei ideologii de dreapta cu puternice radacini religioase, spre deosebire de contemporanele ei, nazismul si fascismul. Nevoia unui trecut mitic a facut ca adevarul istoric sa para inadecvat si a dus direct la aberatiile protocroniei, repetate, generatie de generatie, pâna astazi.
Mostenirea nerecunoscuta a adaptarii la conditiile epocii fanariote: moralitatea teleologica si obedienta fata de autoritate, acceptarea coruptiei ca fapt al vietii de toate zilele, revine si metastazeaza, asa cum îmi sugereaza Vasile Morar, ca intoarcere a refulatului într-o societate fara memorie democratica pe care s-a altoit insidios exhibitionismul , singura institutie care functioneaza ca unsa reprezentând tot ce-i mai rau si mai josnic în psihologia individuala si în cea publica. Constructul caracterului national conceput de generatia 1848 are contradictii si lacune care au influentat în mod sistematic si semnificativ orientarile ideologice si miscarile politice. Crearea unui Sine fals a determinat un grad înalt de distorsiune al proceselor legate de identitatea nationala, si a predispus la totalism (Erickson): tendinta de a vedea lucrurile în alb si negru, rigiditate, hipervigilenta combinata cu un efort continuu de a evita blamul, afinitate catre figurile de mâna forte si obedienta în relatiile cu autoritatea. Relatia nu este cauzala, ci una de „enabling“: nerecunoasterea sistemului de valori morale de adaptare dezvoltate de-a lungul evolutiei noastre istorice si analiza incompleta a structurilor de decizie si justificare referitoare la supunerea fata de autoritate au inhibat formularea unor strategii de rezistenta fata de dictaturile de dreapta si de stânga care au urmat în secolul XX, si au subminat ratiunile morale de a suporta aceasta rezistenta.
Începutul postcomunismului
Epoca postcomunista a fost inaugurata de executia sotilor Ceausescu. Întrebarea este daca executia dictatorilor a constituit o „terapie neconsumata“ care rezulta într-un ciclu de violenta-anarhie -violenta – obedienta-violenta – libertate aparenta etc. Ion Vianu diferentiaza între ura primordiala si ura care îsi are originea în pulsiuni partiale. Un proces terapeutic incomplet va rezulta în sentimente de neputinta si în ura „cotropitoare si zgomotoasa“,care duce la la „macinarea fiintei si la dezorganizarea interioara“. Protestele antiguvernamentale recente mi se par un exemplu excelent de comportament cu originea în pulsiuni partiale. Nemultumirea amorfa, lipsa de directie, izbucnirile spasmodice de violenta indica existenta unui rezervor de furie neputincioasa refulata care tînjeste sa fie numita. Este o stare de lucruri periculoasa, deosebit de vulnerabila la manipulare. Demagogia bazata pe teme ideologice clasice precum nationalismul si xenofobia va gasi un teren fertil si va oferi furiei o identitate si o tinta, transformând-o într-o forta capabila sa mobilizeze o miscare politica. Declaratiile recente ale lui Dan Sova sunt simptomatice din acest punct de vedere. Un proces autentic al Ceausestilor ar fi prezentat un moment propice pentru analiza si reflectie asupra epocii care se încheiase, un moment propice introspectiunii, favorizând ceea ce Freud a numit „the working through,“ – procesul tamaduitor prin care trecutul este analizat, culpabilitatile sunt stabilite, trecutul reconstituit este integrat în memorie într-o maniera consistenta cu valorile morale interiorizate. Din pacate, acest proces terapeutic nu a avut loc la nivel national nici dupa totalitarismul autohton de drepta si nici dupa cel impus din afara, de stânga. În plus, scrie Ion Vianu, „Românii au tendinta sa se socoteasca mai mult victimele istoriei decât subiectii ei activi. Este adevarat ca, în cosmarul veacului, nu noi am initiat Raul de pe lume si a trebuit sa-l suferim. Dar tot atât de adevarat este ca exista grozavii în practica Raului care sunt ale noastre. Pogromul de la Iasi din iunie 1941, experimentul (reeducarea) Pitesti din 1949-1952 sunt exemple ale abominatiei“.
De aceea dezbaterile despre trecutul recent se duc în termenii unor comparatii invalide dintre ororile comise de extremismul de dreapta si de stânga. Scopul acestor comparatii este sa creeze o falsa echivalenta morala, oferind justificare si adapost celor care pretind astazi o afinitate cu ideologia de dreapta pe care, daca o aveau sub communism, probabil ca o ascundeau si de ei însisi. Procesul a fost descris de Orwell: odata ce gândul vinovat e identificat (thoughtcrime) este oprit reflexiv (crimestop). La rândul ei, idelogia „prin crearea unui pod de scuze între sistem si individ, face punte peste abisul dintre telurile sistemului si telurile vietii. Pretinde ca cerintele sistemului decurg din cerintele vietii. E o lume a aparentelor încercând sa treaca drept realitate“. (Vaclav Havel)
Folosirea strategiei de adaptare „ketman“ descrisa de Czeslav Milosz, respective, disimularea rezistentei prin afirmarea pe fata a convingerilor diametric opuse celor proprii ( de exemplu laudele la adresa Conducatorului pe care-l urai), folosirea extensiva de „double think“ (Orwell), „groupthink“ (Janis) sau „dedublare psihica“(Lifton) au creat o zona enorma de ambivalenta si ambiguitate morala si o problema factuala masiva: problema autenticitatii memoriei.
Amintirile modificate în sensul justificarii si autojustificarii sînt substituite realitatii pentru ca individul poate sa asume post-factum orice pozitie politica atâta timp cât alegerea sa este validata prin interactiunile cu altii si pastreaza continuitatea si integritatea Sinelui. Am ridicat, într-un eseu precedent întrebarea: ce îsi aminteste astazi utilizatorul strategiei „ketman“ despre un trecut în care supunerea, autoamagirea si emigrarea launtrica reprezentau modalitati de aparare si adaptare folosite de majoritatea populatiei? Mai poate face distinctia dintre ceea ce s-a pretins si ceea ce a fost autentic? Ce îsi amintesc ceilalti despre el? Si-au înteles reciproc jocul si subterfugiile? Ca sa folosim o analogie, e un joc de poker în care toata lumea încearca sa traga cacialmale : câta vreme nimeni nu cere sa se dea cartile pe fata, aparentele sunt pastrate. Inertia sistemului este enorma. Factorul de rezistenta nu consta numai din „vinovatia celor vinovati“ ci si în „vinovatia celor nevinovati, un sentiment mult mai obscur, mai nemarturisit. Cred ca aceasta vinovatie difuza, nedreapta fata de ei însisi, a tuturor celor care doar au existat sub vechiul regim, nu neaparat a privilegiatilor, ci a multora care doar au trait explica multe reactii agresive, intolerante.“ (Ion Vianu)
Un proces terapeutic veritabil ar consta într-o memorie autentica, în abilitatea de a integra ambivalenta, si de a asimila trecutul. La rândul ei, memoria autentica ar permite recunoasterea refulatului întors ca atare, analizarea, dezarmarea si integrarea lui. O societate fara memorie autentica este condamnata sa-si repete greselile, sa creeze un Sine fals, si sa dedice multa energie pentru „facework“. Sinele fals tinde sa redacteze memoriile astfel încât sa fie consistente cu aparenta dorita, care, la rândul ei, satisface deziderate sociale.
Pentru ca memoria totalitarismului nu e autentica, suntem într-un cerc vicios, sortiti sa fim dominati de ce a fost deja refulat: ca în „Macbeth“, ne spalam vesnic pe mâini de sângele iluzoriu, ca sa scapam de vinovatia adevarata. În acest context, executia sotilor Ceausescu este îndepartarea unui factor patologic fara a-i analiza cauzele si implicatiile. În terapie actiunile de acest gen consta în fragmentare si substitutie de simptom, de exemplu reaparitia aberatiilor protocronismului, rescrierea partinitoare a istoriei, revirimentul antisemitismului care continua neschimbate si cunosc noi înfloriri. Pentru ca nu am confruntat minciunile fundamentale (lebensluge) pe care s-au bazat societatile totalitare, la peste douazeci de ani de la caderea comunismului continuam sa folosim paradigme de adaptare mai potrivite unei societati închise. Cred ca, în absenta unui proces terapeutic, dictaturile bazate pe lebensluge dezvolta în perioada posttotalitara o cultura caracterizata prin ceea ce Nabokov numea poshlost: kitsch vulgar, ostentatie, istetime falsa, mitocanie, coruptie si parvenitism. ( De fapt, termenul de „coruptie“ nu este cel mai potrivit. Dupa cum îmi sugereaza tatal meu, filozoful Stelian Popescu, ca sa fii corupt, trebuie ca mai înainte sa fi fost cinstit. Jaful pe fata, teapa, tunul nu constituie coruptie). Vaclav Havel a scris ca dat fiind ca „ este prizonierul propriilor minciuni, statul posttotalitar trebuie sa falsifice totul. Falsifica trecutul. Falsifica prezentul si falsifica viitorul… Pretinde ca respecta drepturile omului. Pretinde ca nu persecuta pe nimeni… Pretinde ca nu pretinde nimic. Câta vreme o minciuna vie nu e confruntata cu adevarul viu, perspectiva necesara pentru a demasca neadevarul lipseste“. Ion Vianu sugereaza o solutie: „Regenerarea morala de care avem nevoie pentru a supravietui ca popor trece prin cunoasterea fara menajamente a trecutului nostru recent. O schimbare totala a paradigmei istorice este necesara pentru a ne recupera demnitatea“. Moralitatea elementara (Vasile Morar), mugurele interiorizat al principiilor morale transmise si învatate în pruncie, împreuna cu valorile derivate din psihologia colectiva si autenticitatea memoriei sunt esentiale genezei unui spatiu public favorabil procesului terapeutic. Moralitatea elementara ofera adapost si sprijin celor hartuiti de sistem sa renunte la principii si care rezista pentru ca simt intuitiv ca a ceda înseamna, de fapt, renuntarea la valori morale primordiale. Dupa cum noteaza Ileana Ioanid, „cei mai modesti, cei mai discreti dintre noi au riscat cel mai mult“. Grupul acesta de „anonimi morali“ reprezinta o forta uriasa pentru decenta. Carmen Musat a scris recent: „Singura libertate care îi ramîne celui ce traieste într-un regim comunist este cea a obedientei. Imperativul biblic «crede si nu cerceta» regleaza relatiile dintre Putere si cetateni“. Cred ca în perioada postcomunista este relevant alt citat biblic, cel al Apostolului Ioan – „veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi.“ Sau, cum a spus Havel „oamenii trebuie sa traiasca în adevar“. n

Peter Dan este profesor la Long Island University si psiholog în New York, USA.