De ceva vreme incoace, George Clooney pare chitit sa ne arate ca e nu doar un actor care stie sa joace, ci mai ales un tip destept cu idei interesante. Aceste calitati pe care le-ar vrea revelate deriva de fiecare data din datele proiectelor la care participa, nu din substanta jocului sau. Mai exact, din angajarea lor ideologica. Din modul in care contesta (intotdeauna cu masura) entitati si initiative ale statului american, daca nu chiar ceea ce insusi statul american reprezinta. Militantismul e sinonim cu carisma doar pentru o anumita parte a publicului, si totusi se prea poate sa fie asa, se prea poate ca starul sa fie un tip destept si interesant, dupa cum in egala masura se prea poate sa fie doar snob; oricum ar fi, e complet irelevant.
O armata New Age
Actorul care iese cel mai onorabil din confruntarea cu aceasta poveste angajata („Omul care se holba la capre“ din 2009) este indiscutabil Jeff Bridges. La distanta de 11 ani, acesta il resusciteaza pe Lebowski. The Dude e, de data aceasta, Bill Django, colonel in armata Statelor Unite, nastrusnicie care salveaza cât de cât filmul, dar il salveaza si pe Bridges de rusinea unor replici la fel de apropiate de geniu precum sunt Suhurluiul de Ecuator si Bagdadul de meridianul zero. „Lupta dintre bine si rau“, „Ai grija ce-ti doresti!“, cam aici e nivelul, dar asta nu-l incomodeaza deloc pe actor; in pielea bonomului idiot de geniu, nimic nu i se poate reprosa.
Interpretat prin prisma calitatilor sale comice, filmul joaca totul pe o singura carte, si anume ridiculizarea armatei si a celor care fac parte din ea. Ceea ce „Burn After Reading“ al fratilor Coen facea cu serviciile secrete, filmul lui Heslov face cu armata. E un mecanism de care se abuzeaza copios si care din acest motiv doar o vreme isi face treaba. E intr-adevar nostim sa vezi militari americani cu coroane de flori trecute pe dupa gât, ingânând mantre si imbratisându-se. Poate e un mod de a spune ca adevaratii soldati americani sunt exact opusul acestor hipioti cu chipiu si epoleti, ca adevaratii soldati americani nu aduc pacea si iubirea, ci razboiul si moartea. Poate e un mod de a spune ca sfârsitul razboiului ar fi un miracol la fel de mare ca o armata New Age; in tot cazul, e un mecanism care, cu cât se repeta mai mult, cu atât functioneaza mai greu.
Autoironia contraataca
Alta categorie de poante utilizate fara masura e cea care include citari ale seriei cult „Star Wars“. Ucenicul Bob Wilton (Ewan McGregor) nu are, ce-i drept, prea multe dintr-un cavaler Jedi. Teoriile lui Lyn Cassady (Clooney) sunt abracadrabrante, intentiile lui, insondabile, cu toate acestea tânarul reporter il urmeaza. Nu pare sa-l creada, jumatate din timp lasa impresia ca il ia peste picior, si totusi il asculta, aici e dilema lui McGregor, cum sa joace un jurnalist, drept urmare cineva care ar trebui sa fie echilibrat, echidistant si rezistent la manipulari, care se duce in cea mai periculoasa zona din lume dupa primul care ii zice „Hai!“ (si ramâne alaturi de el pâna la capat). McGregor nu rezolva enigma, nici nu are cum, asa ca trece prin film cu acelasi zâmbet un pic strâmb, care poate fi luat drept persiflare sau entuziasm in functie de un unic criteriu: propria noastra dispozitie. Tocmai asta e problema, ca nu trebuie sa hotarâm doar daca filmul ne place sau nu ori daca suntem sau nu de acord cu ceea ce el vrea sa zica. Ci mai intâi trebuie sa decidem (acesta este cuvântul) ce anume va fi vrând el sa transmita, asta daca vrea sa transmita ceva.
Prin tratarea asta ambigua, filmul trivializeaza o tema importanta si se indeparteaza decisiv de lucrarea din care este inspirat, documentarul omonim al jurnalistului de investigatie Jon Ronson. Din acest documentar, filmul lui Heslov imprumuta din plin – replici, personaje, situatii intregi. „E mai mult adevar (in acest film) decât s-ar zice“, ne avertizeaza genericul, si chiar asa e (cel putin asta ne lasa sa credem demersul lui Ronson), toti oamenii aia chiar au existat, armata americana chiar a investit in pace, dragoste si sacrificarea telekinetica a caprelor. Meritul documentarului lui Ronson, spre deosebire de filmul lui Heslov, nu e atât ca demonstreaza ceva sau ca atrage atentia asupra unor chestiuni importante, ci ca o face intr-un mod coerent, pe intelesul tuturor, iar asta nu inseamna ca „The Men Who Stare at Goats“ e sofisticat sau pretentios, ci doar ca e scapat din mâna.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 267