Dintr-o anumita perspectiva, cel mai recent film al regizorului american David O. Russel („Three Kings“, „The Fighter“) are doua perechi de protagonisti, pe Pat (Bradley Cooper) si Tiffany (Jennifer Lawrence), dar si Philadelphia (orasul) si echipa de fotbal american Philadelphia Eagles. Un al treilea produs promovat voiniceste este iPod-ul, dar fara Philadelphia si ceea ce ar trebui ea sa însemne, filmul ar fi aratat altfel. Asupra orasului avem o frumoasa priveliste de ansamblu înca din primele câteva minute, întreaga actiune se petrece în cartierele sale rezidentiale, cu case mari, cu peluze îngrijite, cu vecini grijulii care suna la Urgente cât ai zice peste, în Philadelphia a participat Benjamin Franklyn, despre care se tot aduce vorba, la redactarea Declaratiei de Independenta s.a.m.d.
În orasul dragostei fratesti, Pat e tratat cu surprinzator de multa ostilitate. Personajul sau este construit dintr-o serie de opozitii; din fiecare dintre acestea, câstigator iese el. Oricât de nerealist ar fi în fervoarea cu care încearca sa îsi salveze casnicia, Pat are cu cel putin o doaga în plus fata de tatal lui, care crede ca batista pe care o tine în mâna de-a lungul meciului sau pozitia telecomenzilor pe masa din sufragerie au o influenta directa asupra rezultatelor din NFL. Nebunia lui e mai benigna decât a lui Ronnie, care, când îl apuca damblaua, asculta trash metal si îsi distruge garajul. E mai putin lipsit de scrupule decât vecinul care vrea sa-l foloseasca drept cobai pentru un studiu privind bolile psihice, mai putin materialist decât Ronnie, care îsi renoveaza casa la fiecare an (în timp ce altii îsi pierd pensia, o recunoaste si el, o spune si Pat), mai putin libidinos decât politistul de proximitate, care îi face avansuri lui Tiffany la un minut dupa ce o vede prima data, mai putin profitor decât colegii de birou ai lui Tiffany, mai putin rautacios decât fratele sau, care îl tachineaza fara nicio retinere, desi stie ca abia a fost eliberat dintr-un azil (dupa care, în urmatoarea scena în care apare, e pâinea lui Dumnezeu – si-a îndeplinit rolul, l-a pus pe Pat într-o lumina buna, acum poate fi oricum).
În acest film nominalizat la opt categorii la Oscaruri, când e în cabinetul psihologului, desi devine destul de repede destul de clar ca acesta din urma cunoaste de-a fir a par povestea ultimelor luni din viata lui, Pat îi povesteste totusi cum si-a gasit nevasta sub dus cu alt barbat, cum deja devenise el paranoic cu ceva timp în urma, precum si întreaga succesiune de evenimente care au provocat intedictia aplicata tatalui lui de a mai intra pe stadionul echipei preferate. E o metoda de a ne introduce în chestiune tipica televiziunii (si, la fel ca în serialele TV, flashback-ul e la locul lui). Când Pat îi spune doctorului Patel ca „I’ve been white knuckling it the whole time“, se întelege de la sine ca trebuie sa-l vedem cum îsi frânge mâinile ca mândruta la portita, iar monturile pumnului, astfel chinuite, se înalbesc corespunzator. Jumatate din scenele filmului sunt filmate în plan-contraplan, în linie dreapta sau în triunghi (cuvântul de ordine: niciun cadru fara o ceafa si cineva care vorbeste în fundal), sau cu ajutorul travelling-ului circular. Efectul e acelasi: ameteala.
În esenta, „Silver Linings Playbook“ e povestea unui barbat pe care toata lumea îl ameninta cu una din doua rele (puscaria, respectiv spitalul de boli psihice din Baltimore) sau cu ambele concomitent, si care reuseste sa se arate suficient de obedient încât sa le evite, ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodata daca n-ar fi fost Iubirea. Iubirea se înfiripa si creste odata cu introducerea în scenariu a unui ceas care ticaie: concursul de dans la care cei doi participa, care trebuie câstigat, orice ar fi.
Pat nu are toti boii acasa, Tiffany e vaduva si vocabularul amândurora e o constructie în a carei fundatie la loc de cinste stau cuvântul fuck si derivatele sale (fucked, fucking, fucker, fucked up etc.), si aceste trei elemente ar trebui sa fie de ajuns, în conceptia lui David O. Russel, pentru ca o comedie romantica sa treaca drept drama à la Sundance sau ceea ce unele ghiduri TV numesc „film psihologic“. E ca si cum ai pune niste actori porno sa recite din Keats în timp ce presteaza, în speranta ca astfel, filmul nu va mai fi interzis si va putea fi difuzat în gradinite si biserici. La final, Pat alearga dupa Tiffany, care plânge de una singura pe strada, îi spune c-o iubeste si o saruta, cu travelling-ul circular de rigoare. Iata o ultima inconsecventa: normal ar fi fost sa-i spuna simplu si din suflet: „I fucking love you, you crazy bitch!“