Un roman oarecum inedit este „Calatoria unui fiu risipitor“ de Nicolae Steinhardt (Editie îngrijita, studiu introductiv, note si referinte critice de Adrian Muresan. Repere biografice de Virgil Bulat, Manastirea Rohia si Editura Polirom, Iasi 2013). „Roman al tineretii iudaice“, cum îl numeste Adrian Muresan, o varianta a lui mai aparuse, în 1995, la o editura, „Adonai“, azi disparuta. Indecis asupra publicarii, tânarul N. Steinhardt l-a închis în sertarul ramas dupa moarte în arhiva Manastirii Rohia, lasând astfel în seama posteritatii dezlegarea misterului acestei indecizii.
Istoria indeciziei poate fi însa mai interesanta si mai semnificativa decât continutul propriu-zis al romanului. Care este o scriere experimentala, cum informeaza în Convorbiri literare (august 2013) minutiosul analist Constantin Cublesan, amintind rezervele lui Steinhardt asupra speciei: „Opera experiment, îi spunea el într-o convorbire lui Nicolae Baciut, este în general plictisitoare, agresiva si înfumurata.“ Recunoastem într-o atare declaratie pe tânarul „rebel conservator“, autorul „articolelor burgheze“ din presa interbelica, precum si pe batrânul Steinhardt, cel care, scriind în 1988 despre prestigiul marilor opere romanesti, surâdea caustic în fata contrafacerilor „experimentaliste“ fara suflet si lipsite de suflu uman: „..orice roman este o meditatie asupra existentei, asa cum e vazuta prin prisma unor personaje imaginare. Admirabila definitie! Care face praf si pulbere din neroadele definitii textualist-structuraliste, incapabile a trece dincolo de materialitatea imediata. Si le rusineaza, le lasa pe meleagurile maruntimii si voitei miopii mai satisfacute de sine decât viermele de la radacina hreanului. Pentru ele, de buna seama, ceasul nu-i decât un ansamblu de numeroase rotite de felurite marimi care se învârtesc de zor angrenate unele într-altele. Nu le trece prin minte ca rotitele acelea toate sunt asamblate cu scopul aratarii orei…“
Steinhardt fusese si a ramas adeptul romanului care arata „ora“, iar nu doar angrenajul experimental de „rotite“ care se învârtesc în gol. Ramasese la ora lui „Don Quijotte“, a „Anei Karenina“, „Razboi si pace“ si a altora ca acestea. Aici ar fi de gasit una din sursele „misterioasei“ lui indecizii cu privire la romanul sau experimental, „Calatoria unui fiu risipitor“, ramas, probabil, între manuscrisele „pierdute“, dupa propria marturisire, în 1944, „în urma bombardamentelor“. Dar „pacatul“ caderii în experiment nu-i singura explicatie (ipoteza) a indeciziei de a-l publica. O explicatie structurala, componenta a istoriei propriei constiinte, trebuie legata de „scandaloasa“ lui convertire de dupa „bombardamente“, o convertire pe care „Calatoria unui fiu risipitor“ parea, „experimental“, sa o anunte: decizia asupra ei o va lua, cu toate implicatiile simbolice pe care le comporta, în închisoare, si va fi povestita în „Jurnalul fericirii“, confiscat de mai multe ori. Convertirea, în schimb, n-a putut fi confiscata niciodata, oricâta nedumerire, iritare ori „scandal“ ar fi putut (si a putut!) isca.
De acest subiect delicat si profund al „rebelului conservator“ Nicolae Steinhardt se apropie subtilul Constantin Cublesan în articolul sau din Convorbiri literare. Sesizându-i „interesul aparte“, criticul clujean scrie despre „Calatoria unui fiu risipitor“: „Celalalt motiv (al interesului – n.n.) tine de ideatica sa, de tratarea subiectului, în replica (actuala) la parabola Fiului risipitor, aflata în Evanghelia dupa Luca (15, 11-31), Noul Testament si care de-a lungul veacurilor a inspirat nenumarati artisti, fiecare nuantând, în functie de propria modalitate de întelegere si interpretare, un anume aspect al conflictului dintre tata si fiu, continut (chiar si subtextual) în spectacolul intrigii propriu-zise.“ În romanul tineretii iudaice naratorul este mai mult (exclusiv) „rebel“ decât „conservator“. Tânarul Blumberg, eroul romanului, „este structural un asemenea fiu risipitor“, observa patrunzator Constantin Cublesan, spre deosebire de teologul Ioan Pintea, care „respinge atât de categoric orice filiatie cu parabola biblica“, sustinând ca „nu are de-a face deloc cu Luca 15, 11-32“: Ba, dimpotriva! – sustine criticul clujean – conotatia din titlu („ales intentionat de catre romancier“) trimite direct la parabola biblica si dezvaluie substratul unei „aventuri“ de tânar burghez care dintr-un „experiment“ literar va deveni o realitate factual-istorica, întruchipata aievea în convertirea ce se va produce.
În roman, eroul constata ca „suntem niste burghezi nepregatiti“ si se întoarce acasa, punând capat aventurii, tentativei de iesire din lumea traditionala, ca expresie a unei neprecizate nostalgii de independenta. „Evadarea“ se produce doar în interiorul lumii evreiesti, ca un joc de societate sfidând dinauntru societatea si cutumele ei. Istoria existentei va rasturna, sau împlini tentativa tineretii romanesti. Ezitarea autorului de a-si publica prematur manuscrisul, pierdut si regasit (rescris!), vine de aici, din aceasta împrejurare în care fictiunea o ia înaintea vietii, iar personajul de hârtie îsi va juca abia mai încolo, în realitate, rolul pe care destinul i l-a prescris si comandat. „Scandaloasa“ aventura literara va lua mai târziu chipul unui „scandal“ comunitar care a tulburat realmente lumea fostului personaj literar. „Romanul lui N. Steinhardt – scrie Const. Cublesan despre aventura dinlauntrul acestei lumi pe care si-o îngaduie eroul în cautarea bezmetica a independentei – este prin excelenta unul al evocarii lumii evreiesti, cu mica ritualica diurna a existentei sale, dar nu o lume marginalizata, aceea izolata de societatea crestina, ci una ajunsa la bunastare, la conditia liberalizarii burgheze, într-un rastimp al modernitatii. Nimeni nu-i ostracizeaza pe indivizii apartinând acestei semintii umane, nimeni nu-i trateaza ca pe niste paria; conditia ghetoului e straina aici; se reveleaza o alta lume decât aceea pe care o întâlnim în scrierile altor autori interbelici (I. Ludo, I. Peltz, Ion Calugaru s.a.). Remarca o facuse si Tania Radu, comentând prima editie a romanului. Si totusi, N. Steinhardt deruleaza actiunea într-o comunitate evreiasca ce se constituie ea însasi într-un univers închis, izolata în sine, dintr-un soi de reflex istoric, fiind atenta ca niciun membru al sau sa nu evadeze cu adevarat din sistemul acestor cutume ancestrale datatoare de sens existentialitatii ei. Este, de fapt, si singurul repros ce i se aduce tânarului Blumberg, la revenirea acasa: „…Te-ai dus printre straini“„.
Tânarul – înca! – Blumberg îsi da seama de umilinta si-si toarna cenusa în cap: „…sunt straini, m-am compromis.“ Aceasta umilinta a angajamentului sau „în straini“ echivaleaza – scrie criticul – „cu umilinta angajarii ca porcar a tânarului din parabola biblica. Pentru acest fundal al dramei înstrainarii fata de comunitate are importanta datarea romanului, deoarece în subsidiarul aventurii moderne a lui Blumberg se afla, de fapt, drama existentiala a autorului însusi care depaseste limitele închise ale comunitatii sale etnice („prefera societatea crestina celei evreiesti“) ajungând, prin încrestinare, eliberat în fata lui Dumnezeu de orice constrângeri, capabil de a-si iubi semenii, indiferent de apartenenta lui la un clan etnic sau altul“. Sub aspectul literar si al evolutiei formelor, în acest roman al aventurii moderne a tânarului Blumberg, sustine Constantin Cublesan, autorul poate fi considerat „un protocronist în relatie cu experienta oferita de literatura „suprafetelor“ si a „obiectualitatii“ din noul roman francez al anilor ’50 ilustrat de scriitori „uitati“ în dictionare, precum Michel Butor si Alain Robbe-Grillet: „Metoda este aceea a promovarii vizualului într-o relatare obiectivata pâna la conditia ilustrativa a fotografiei. N. Steinhardt nu procedeaza altfel.“ Si criticul ofera citate convingatoare, care-i confirma supozitia: N. Steinhardt a „cazut“, cel putin partial, în Calatoria unui fiu risipitor în pacatul speciei dezavuate: „opera experiment este în general plictisitoare, agresiva si înfumurata“! Asupra reusitei, mentioneaza criticul prudent, „avea probabil ezitari în a-si publica romanul. Calatoria unui fiu risipitor merita însa toata atentia… E un roman speculativ, la urma urmelor, care dramatizeaza la modul livresc conditia lumii evreiesti burgheze contemporane în raport cu haloul moralei biblice pe care si-o asuma ca pe o fatalitate destinala.“
Cum se întelege, cumulul de motive literare si existentiale ce-l vor fi facut sa ezite si sa ramâna indecis cu soarta romanului nu l-a împins sa fie indecis, dimpotriva!, si în privinta optiunii lui „scandaloase“ în ochii altora, oricare vor fi aceia. Aventura moderna a tânarului Blumberg s-a desavârsit în convertirea lui Nicolae Steinhardt care, ajuns monahul de la Rohia, n-a fost nicio clipa un schimnic si nici macar un Daniil Sihastrul ramas si uitat în sihastria lui. A vorbit si a scris ca un „rebel“ într-o cetate asediata dinauntru. Exemplul acestui mare convertit, spirit rebel în raport cu oricare forma de robie, sta, alaturi de doar câteva altele, în fata robilor celor multi, pentru care întelepciunea suprema se reduce la adagiul pe care el l-a contestat cu vehementa: „Dar întelepciunea? Nu-si însuseste ea adagiul „capul plecat sabia nu-l taie“? Nu cred ca întelepciunea va fi propovaduit vreodata asemenea ineptie care e si falsa …“ Cititi sau recititi mai departe articolul lui Nicolae Steinhardt, „Taina libertatii“ (cu titlul cenzurat: „Suflet de rob) aparut – va amintiti? – în revista „Familia“ din 1987, cu doar doi ani înaintea declinului si a prabusirii capitalismului de stat, struto-camila regimului comunist din România. Cine uita – nu merita: Monahul de la Rohia n-a fost decât robul lui Dumnezeu si al nimanui altuia.
Putea sa scrie ca putini altii: „Istoria ne arata ca de nenumarate ori capetele plecate au fost taiate… „Plecaciunea“ (închinarea, cedarea, capitularea imediata) isca alt rezultat: mareste pretentiile adversarului, îi da acestuia un surplus de energie, de nerusinare, de tupeu… Se poate ca expresia „suflet de rob“ sa para oarecum melodramatica si sa li se înfatiseze unora ca legata de „idealism“. Aprehensiunile acestea sunt fatarnice, temerile acestea tintesc sa discrediteze un adevar absolut: a ceda santajului ori a negutatori compromisuri cu el e totuna cu pregatirea bilantului unde în debit va figura pierderea totala a libertatii poporului sau omului care nu au vrut sa reziste si sa graiasca raspicat: nu.“ (Familia, 1987) Un mare idealist „pozitiv“ acest carturar convertit Nicolae Steinhardt: un solist, ca Blumberg, fiul risipitor a carui partitura insolita s-o fi ratacit si s-a pierdut, înghitita de marele cor al robilor celor multi si întelepti, caci numai a lor va fi împaratia cerurilor.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 4372013-09-12