Măreţia şi mizeria omului, contradicţiile sale existenţiale şi atitudinea disproporţionată în raport cu propria naturã sunt teme pretutindeni prezente în Cugetări, opera cea mai cunoscută a lui Pascal. În acelaşi timp, aceste tematici antropologice ne introduc în problematica discuţiei despre Dumnezeu, pe care o consider centrală pentru orice reflecţie asupra omului, în măsura în care se caută sensul şi binele omului.
Pascal nu este interesat de „studiul ştiinţelor abstracte“ care ar putea satisface incertitudinea cunoaşterii umane, cum se întâmplă în cazul lui Descartes, pentru el mai importantă este „studierea omului“, care caută un răspuns la neliniştea şi la îndoielile omului în general (Pascal, Cugetări, Editura Brunschvicg, n.144). Premiza acestui studiu constă în faptul că omul nu este spirit pur şi nici raţiune pură, de aceea, când este vorba despre sensul existenţei sale, este insuficientă convingerea inteligenţei, trebuie să îi fie atinse inima şi voinţa. Omul la care cugetă Pascal nu este acel concept de natură umană al filozofiei şi teologiei tradiţionale, nu este nici doar acea fiinţă gânditoare a lui Descartes, ci omul concret şi viu, omul cotidianului care experimentează abandonul şi contradicţiile. Abandonul omului în universul infinit şi impenetrabil constituie o experienţă existenţială capitală: „Tăcerea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimântă“ (n. 206). Filosoful francez refuză totuşi să-l izoleze de lume şi să-l explice doar în mod ştiinţific, omul este prin definiţie în lume. Această realitate complexă, în ultimă instanţă, revelează semnificaţia metafizică a fiinţei umane.
Răspunsul la contradicţiile pe care le presupune condiţia omului în lume se află în „adevărata religie“, aceasta trebuie „să ne înveţe că există în om atât un mare principiu de măreţie cît şi un principiu al decăderii. Ea ar trebui să ne desluşească temeiul unor asemenea contradicţii. Pentru ca omul să fie fericit, trebuie să i se arate că există un Dumnezeu pe care e obligat să-l iubească; că adevărata noastră fericire este să vieţuim întru el, iar unica nefericire e să fim despărţiţi de el.“ (n.430). Adevărul despre om se află într-o „altă natură“, despre aceasta Pascal spune: „Iată în ce stare au ajuns oamenii de astăzi. Le mai rămâne un instinct neputincios al fericirii primei lor naturi, dar sunt cufundaţi în ticăloşiile orbirii şi desfrânării lor care au devenit a doua lor natură. Din acest principiu pe care vreau să vi-l lămuresc puteţi cunoaşte cauza atâtor contradicţii care i-au uimit pe oameni şi care i-au făcut să împărtăşească o atât de mare diversitate de sentimente. Observaţi acum toate aspiraţiile de măreţie şi glorie pe care încercările atâtor nenorociri nu le pot stinge şi vedeţi dacă nu cumva temeiul acestor aspiraţii nu se află într-o altă natură“ (n. 430).
Certitudinea cunoaşterii este departe de a se identifica cu liniştea şi siguranţa vieţii. În Pascal, matematicianul ştiinţelor abstracte se confruntă cu homo religiosus al credinţei. Putem spune despre Pascal că este prototipul creştinului modern prin existenţa sa contradictorie, prin neliniştea şi continua căutare a lui Dumnezeu. După convingerea lui Pascal, Dumnezeu este prezent în statul natural al lucrurilor, în felul acesta, el se „adresează“ întotdeauna omului, dar aceluia care are „privirea adecvată“ pentru a-l recunoaşte. Dumnezeu „a dorit să fie perfect recunoscut de aceştia; şi astfel, vrând să se arate direct celor care-l caută din toată inima şi să rămână ascuns celor care îl alungă cu toată inima, el şi-a acomodat maniera de a se arăta, în sensul că a dat semne vizibile celor care-l căutau, dar nu şi celor care nu-l căutau“ (n.430).
Cum a ajuns însă matematicianul şi fizicianul Pascal la această concepţie? Răspunsul îl găsim în noaptea de 23 noiembrie 1654, când a avut „viziunea“ ce i-a schimbat definitiv sensul existenţei. Condiţia noastră paradoxală nu se poate clarifica decât în Cristos, Cuvântul întrupat deoarece în el descoperim tot ceea ce constituim: măreţia noastră originară, decăderea profundă şi misterioasă a fiinţei noastre ce a necesitat suferinţa unui Dumnezeu pentru a fi reabilitată, dar şi fericirea infinită către care neîncetat tindem din chiar abisul neliniştii noastre. După R. Guardini, „în acel eveniment se trezeşte în Pascal un nou proiect existenţial, un proiect pe care nu îl vom numi religios, ci creştin: un proiect bazat pe o realitate nouă, pe Dumnezeu care se prezintă în revelaţia lui Christos“ (Guardini, Pascal, Morcelliana, p. 34).
Din acel moment, pe Pascal îl va interesa în mod esenţial creştinismul şi Dumnezeul creştin, nu Dumnezeul abstract al filozofilor. Va fi claire et distincte, „cunoaşterea lui Dumnezeu fără cunoaşterea ticăloşiei fiinţei umane dă naştere orgoliului. Cunoaşterea ticăloşiei fiinţei umane fără cunoaşterea lui Dumnezeu produce disperarea. Cunoaşterea lui Isus Cristos se află la mijloc pentru că prin el îl regăsim şi pe Dumnezeu şi ticăloşia noastră“ (n. 527).
În nici un caz Pascal nu dorea să fie un precartezian. De fapt, el era chiar mai critic decât Descartes, dar în aceeaşi măsură interesat de raţiune, libertate şi certitudine. Tocmai pentru că era mult mai critic a ştiut să vadă limitele lui Descartes, nu s-a lăsat convins că doar prin evidenţa raţională de sine a subiectului se poate atinge un fundament solid şi neclintit, pe care se pot clădi toate certitudinile, inclusiv cea a credinţei. Sunt două excese: „a exclude raţiunea şi a nu admite decât raţiunea“ (n. 253).
Pascal gândeşte lucrurile în mod diferit, raţiunea este rezonabilă ei înseşi atunci cînd recunoaşte că nu a ajuns la nimic cert, dar nu pentru aceasta încetează de a mai cerceta. De asemenea, filozoful francez insistă asupra faptului că nu se poate renunţa la raţiune lăsând credinţa să fie fondată numai pe argumentul autorităţii. Dacă norma credinţei ar fi Antichitatea, lumea antică nu ar fi avut o normă. În acelaşi timp, dacă ar fi rezultatul consensului general, credinţa ar depinde de oameni. A crede doar în baza autorităţii este cel puţin un act de iresponsabilitate faţă de propria persoana. De reţinut faptul că pentru Pascal certitudinile lipsesc nu doar în chestiuni de religie dar şi în cele mai importante aspecte ale vieţii cotidiene.
Credinţa este pentru Pascal o decizie a întregii persoane. Această decizie chiar dacă nu poate fi demonstrată raţional, este justificabilă raţional. Probele metafizice despre existenţa lui Dumnezeu apar în ochii lui Pascal prea puţin utile, ele „sunt atât de departe de raţiunea umană şi atât de ascunse că abia dacă le zărim; şi dacă unii se folosesc de ele, nu le vor folosi decât o clipă, atât cât le văd manifestându-se, dar numai după un ceas încep să se teamă că s-au înşelat“ (n. 543). Comentând acest text Guardini afirmă: „Deducerea existenţei lui Dumnezeu plecând de la realitatea lumii este posibilă în sine. Însă este obositoare. Puţini sunt cei în măsură să înţeleagă procesele gândirii necesare acestor demonstraţii. Şi pentru cei puţini acestea nu produc convingeri autentice şi mai ales nu sunt durabile. (…) Dacă este pus în faţa naturii un om care nu crede în Dumnezeu şi nici nu este dispus să creadă, acesta nu vede nimic altceva decât simpla <natură>. Acea posibilitate nu se realizează. Acele demonstraţii rămân des preuves impuissantes“ (Guardini, Pascal, 154).
În acest punct apare clar că pentru Pascal raportul dintre raţiune şi credinţă are o configuraţie diferită de cea a lui Descartes. Deşi valorizează şi aplică l’esprit de géométrie în matematică şi în ştiinţele exacte, Pascal contestă puterea absolută raţiunii şi gândirii ştiinţifice. Pe lângă matematică, geometrie şi ştiinţele exacte, este necesar, îndeosebi în probleme de religie, l’esprit de finesse, un act intuitiv sensibil şi cunoscător, un act al inimii, un act al omului total.
Pascal, care frecventa cercurile înaltei burghezii, cunoştea viaţa celor ce trăiau în siguranţă materială şi aveau parte de respect în societate. El observa de foarte aproape ceea ce mulţi teologi nu ştiau, că oamenii acestor straturi sociale nu erau în mod necesar persoane rele, ci dimpotrivă pot arăta prin stilul lor de viaţă educaţia intelectului şi a inimii, l’esprit de finesse, pe care el îl admira, dar şi idealul de honnête homme; persoane respectabile care arată siguranţă în toate situaţiile vieţii şi demonstrează convingeri solide. El ştia însă şi frământările lor secrete, dubiile, slăbiciunile acestor persoane neliniştite, credincioase sau necredincioase, libere sau dependente, care se prezentau atât de sigure de sine. Pascal analizează psyche-ul uman în toate situaţiile şi obiceiurile posibile înaintea lui Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche sau Freud. Mereu în mişcare şi ocupată cu orice fel de lucru util sau inutil, lumea văzută de Pascal caută încontinuu distracţia pentru a se distrage: „Acest om, născut pentru a cunoaşte Universul, pentru a judeca toate lucrurile, pentru a domni peste un stat, iată-l ocupat, plin de grijă să prindă un iepure! Şi dacă nu se va coborâ până acolo şi va vrea mereu să fie îngândurat, ar fi un mare prost pentru că va voi să se ridice deasupra celorlalţi şi, până la urmă, nu-i şi el decăt tot un om, adică în stare de mult şi de puţin, de tot şi de nimic; el nu e nici înger, nici fiară, el este un om“ (n. 140).
Căutarea lui Dumnezeu începe în inima omului, unde se trăieşte intensitatea vieţii dar şi neîntrerupta nelinişte existenţială. În Cugetările sale, Pascal ne propune calea existenţială pentru a descoperi o autentică umanitate, ea trece în mod inevitabil prin inima omului şi atinge locul profund al omului, care în ciuda propriilor contradicţii, este capabil să spună da vieţii şi lui Dumnezeu.
Autor: Ionuţ Marius ChelariuApărut în nr. 516