CANNES 2011 (II)
Aveam in fata o cursa lunga si grea, daca ar fi fost sa ne gândim numai si numai la cele doua filme-eveniment: „The Tree of Life“ si „Melancholia“. Receptarea lor era demult amenintata de o tensiune a asteptarii ce depasea chiar si limitele foarte ingaduitoare ale blazatilor care au vazut prea multe, credeau ei, pentru a se mai lasa, cu una, cu doua, piscati de nu stiu ce demon aducator de freamat. Când Terrence Malick a socotit, in sfârsit, ca a sosit ceasul sa-si scoata filmul in lume, dupa atâtea ametitoare promisiuni („Anul acesta, ba nu, la anul“), când te crezi fericit ca ai apucat si ziua cea mare, nu poti bifa titlul ca pe unul oarecare, vreau sa spun normal, de pe lista festivalului. Când stii ca Lars von Trier nu sta locului, intelegând prin asta ca nu-i place sa bata aceeasi carare de doua ori, nu poti fi nici tu de piatra. Dar sa ne pice amândoi din cerul cinefiliei, in acelasi an, la acelasi festival, asta da noroc.
Un noroc ametitor: Malick, urma sa ne arunce in spatiul primordial; celalalt, von Trier – sa ne spulbere de pe fata pamântului. Festivalul a avut grija sa ne pregateasca sufletele, lasându-ne in grija lui Woody Allen, bântuitor la miezul noptii prin capitala Frantei („Midnight in Paris“). Asadar, un susur mozartian, inaintea tunetelor beethoveniene. Nu este pentru prima oara când cineastul newyorkez, cel mai european dintre americani, isi marturiseste dragostea pentru orasul in care i-ar fi placut sa traiasca, daca in tinerete ar fi avut mai mult curaj. Cel putin asa sustine el. Cu 46 de ani in urma, in „What’s New Pussycat“ sau, mai aproape de zilele noastre, in 1996, cu „Everyone Says I Love You“, „orasul-lumina“ incita si, drept rasplata, isi astepta declaratia de dragoste. Mai sunt si alte orase-decor, fundal primitor al actiunii, in geografia cinematografica a lui Woody Allen: Londra in „Match Point“, Barcelona in „Vicki, Cristina, Barcelona“. Se zice ca urmeaza Roma. Cu Parisul se intâmpla, insa, altceva. Orasul nu este doar un punct pe o harta afectiva, un spatiu privilegiat. Este un teritoriu al visului, o constructie fantasmatica, inaltata din materia nostalgiilor, a pasiunilor si a frustrarilor, a iluziilor unui intelectual West Coast tânjind dupa o Europa-leagan de altadata. Desi Parisul din filmul de acum poarta si câteva coordonate de stricta actualitate, cum ar fi marea expozitie Monet din iarna abia trecuta, realitatea asa zis recognoscibila ne inseala si, tandru, Woody Allen are grija sa ne dea cu tifla: cerul vazut de marele director de imagine Darius Khondji pare a fi un tablou de Van Gogh, dar, vai, olandezul nu a pictat niciodata Parisul. Mi s-a parut de un neasteptat sociologism vulgar, cum se spunea pe vremuri, intrebarea cineastului francez Robert Guédiguian: „La ce se gândeste oare, Allen, când filmeaza frumoasa noastra capitala? Se gândeste la somerii nostri, la smicarzi?“ (cei cu salariu mediu). Cred ca are cine sa se gândeasca, in primul rând chiar el, Guédiguian. Woody viseaza. Parisul poate aduce fericire tuturor Cenusareselor, fie acestea din urma si barbati, daca ne este permisa o astfel de mutatie. Caci ce altceva traieste modestul scenarist american Gil, venit in vacanta cu logodnica si familia acesteia, dar al carui destin o coteste intr-o seara, când fix la miezul noptii (bate si un clopot), pe caldarâmul din Montmartre, apare o masina din anii’20, cu câtiva cheflii care il iau de o aripa si il duc cu ei. Sa nu-mi spuna nimeni ca vehiculul de pe ecran nu are rolul calestii din poveste! Iar restaurantul de lux in care aterizeaza poate fi foarte bine un palat de cristal in care se traieste de minune fara printi sau printese, atâta vreme cât a fost luat in stapânire de floarea Lost Generation si de muzica lui Cole Porter, executata by himself. Din acel moment, suntem numai uimire, pierduti in visare precum protagonistul, dar treziti de blânda ironie a autorului. Avantaj-spectator. Scott Fitzgerald ocupa primul scena, secondat de halucinanta lui nevasta, Zelda, cu aerul lor de copii tragici. Ceva mai incolo, inca nedesfacut din aburii alcoolului, dar constient de propria-i maretie – Hemingway, vorbind ca in romanele sale, despre virilitate, lupte, box (excelent actorul Corey Stoll). Nu trece mult pâna vom da si peste patroana lor spirituala, Gertrude Stein (admirabila Kathy Bates) oficiind in patru limbi. Un bob zabava si iata-i pe uriasii epocii: Dali purtând cu gratie povara propriului geniu (un Adrian Brody greu de recunoscut), preocupat de „forma rinocerului“, Picasso parasit de o amanta dar nu disperat, Luis Bunuel, caruia protagonistul nostru ii sugereaza un subiect de film, viitorul „Ingerul exterminator“ din… 1962! Vraja jocului cu timpul a unui artist care impusca doi iepuri dintr-un foc: se viseaza printre creatorii unor epoci dragi lui, luând in raspar eticheta cineast-intelectual. Daca tot nu poate scapa de ea, atunci sa o cinsteasca in plin dezmat al maritisului tandrete-ironie.
Intâmplarea a aranjat cum nu se poate mai bine lucrurile. Nimeni nu si-ar fi putut propune sa invecineze filmul-mister al lui Terrence Malick „The Tree of Life“ si senzationala copie in culori a capodoperei lui Mélies „Voyage dans la lune“, din 1902. Pura coincidenta. Resturi ale versiunii in culori a „Calatoriei…“, pictate cu mâna, au fost gasite in 1993 la Barcelona si oferite de un colectionar Cinematecii din Catalonia. Cele 13 375 de imagini ale peliculei au fost refacute una câte una, probabil cea mai complexa si ambitioasa restaurare din intreaga istorie a cinematografului. Pret de un an de zile, numai bine pentru a fi prezentate in seara inaugurala a festivalului, ca un soi de avant-gout al evenimentului ce avea sa urmeze peste câteva zile.
Nu-mi place, dar deloc, sa fiu trimisa catre corespondente poezie-cinema. Poate cândva, pe la inceputurile meseriei, sa mai fi pacatuit, când crezi ca ai prins pe Dumnezeu de un picior daca un vers de nu stiu unde cade peste o imagine si ramâne lipit acolo. E mult de atunci. Cu toate acestea, când bulgarele de foc primordial se rostogolea pe ecran, la inceputul filmului lui Malick, lasându-ne singuri si neajutorati, cu propria noastra nedumerita fascinatie (desi citisem atâtea), nu mai aveam in cap decât cosmogonia din „Scrisoarea I“ a lui Eminescu. Cum sa scapi de asediul versurilor, când ecranul-cer spuzit trimitea catre noi un fel de cioburi de lumina, fragmente ale zamislirii cosmice: „Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?/ N-a fost minte priceputa si nici minte s-o priceapa,/ Caci era un intuneric ca o mare far’o raza (…) Cum planetii toti inghiata si s-asvârl rebel in spat/ Ei, din frânele luminii si a soarelui scapati“. E posibil sa nu vezi cum „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie“, când una dintre obsesiile lui Terrence Malick este chiar asta, topirea celor doua entitati, spatiu-timp, intr-una palpabila? Pentru prima oara in cariera sa, un an intreg a fost dedicat cercetarilor in materie de efecte speciale, dirijate de Douglas Trumbull, specialistul lui Kubrick din „Odiseea spatiala“. Nu doar numele acestuia il apropie pe cei doi giganti enigmatici; amândoi au fortat limitele cinematografului vazut si ca o posibila „simfonie cinematica“, amândoi au stârnit mirare si confuzie in anul lansarii filmelor. „Odiseea“ este, astazi, o capodopera receptata in liniste de noile generatii de spectatori. Sa speram ca si „The Tree of Life“ va avea acelasi destin, dupa ce ne vom fi acordat ragazul de a pricepe sensul juxtapunerii convulsiei cosmice din care ne-am nascut si prea pamânteana noastra viata, figurata in film de existenta unei familii texane, O’Brien, in anii’50, aflate sub autoritatea tatalui (Brad Pitt, altfel de cum il stim). Isi creste copiii in spiritul bataios al celor care „nu au de ce sa fie buni, daca ceilalti nu sunt“, al duritatii „care pe care“ („nu te lasa strivit“), realism crâncen, caruia i se opune gratia crestina a mamei (fragila Jessica Chastain): „Iubeste fiecare om, fiecare frunza… singura cale a fericirii este iubirea.“ Poate prin glasul ei vorbeste insusi Dumnezeu care nu ne-a parasit de tot (ca in filmele lui Bergman), poate ca insistenta pe vârsta copilariei ar semnifica mica noastra planeta umana ce ne este data la nastere. Daca Malick are mistica frumusetii unui haos primordial, Lars von Trier o a imbratiseaza pe cea a splendorii extinctiei, ipostaza mai putin obisnuita in figurarea culturala a apocalipsei.
Intr-un anume mod, „Melancholia“ este opusul „Arborelui vietii“: suntem destinati pieirii, orice am face (dincolo ni se cerea sa ne luptam cu ghearele si cu dintii), singura mângâiere fiind invingerea fricii, suspendarea ei, din moment ce sfârsitul ne invaluie in blânda lui frumusete. O tânara mireasa depresiva (Kirsten Dunst, premiul de interpretare), fara chef de nunta, de propriul barbat, are premonitia distrugerii lumii noastre. Von Trier, pliat pe cursivitatea naratiunii cum nu l-am mai vazut de mult, se joaca, pâna la urma, cu asteptarile noastre. Nu, nu asistam la povestea unei casatorii esuate, intr-un decor somptuos, cum se parea. Pajistea neverosimil de verde nu se pregateste de petrecere. Altceva se va intâmpla pe intinderea ei: pe acolo va trece planeta cu nume atât de mângâietor, Melancholia, in drumul inexorabilei ei ciocniri cu pamântul. Mireasa Justine si sora ei, Claire, nu trebuie sa-si caute un adapost solid, este de ajuns un mic cort tuguiat din fragede ramuri de copac, pentru ca Melancholia cea distrugatoare va trece usor de tot, se va inalta lin, precum soarele iesind din orizontul marii. Nu stiu daca filmul lui Lars von Trier va imblânzi spaimele catastrofistilor, dar, in mod cert, cei care pretuiesc cinematograful marelui artist rebel vor adauga cinematecii personale unul dintre cele mai coplesitoare finaluri de film. Probabil ca ierarhia premiilor acestei editii ar fi aratat altfel, daca autorul nu ar fi luat-o razna.