Acum vreo zece ani am primit la Atena vizita unui fost coleg de la o facultate din Utrecht. Olandezul participase la un congres, avea o jumatate de zi libera si voia sa viziteze orasul. L-am dus în Plaka, cartierul micilor magazinase cu produse locale, pe strazile vechiului polis elen, sub Akropole. Loc cu un specific absolut, unic în lume.
Într-unul dintre aceste mici magazine, în care produsele sunt expuse cu fast si eleganta, oaspetele a vazut un bust din ghips al lui Aristotel. Era un kitsh, dar olandezul a vrut sa-l cumpere.
„Cât costa?“, am întrebat, facând pe traducatorul.
„300 de euro“, a spus vânzatorul.
Suma la care eu am încremenit. Nu însa si olandezul. El a bagat mâna în buzunar, si-a scos portofelul, a numarat pe tejghea banii. Atunci l-am vazut însa pe vânzator ca ia bustul si-l pune la loc în raft.
„Ce faci? Nu i-l vinzi“
„Uite ce e, m-a apostrofat. Te vad femeie serioasa. Mie cu nenorociti de-astia te rog sa nu-mi mai vii pe-aici. Cum adica, eu îi spun o suma si el baga mâna în buzunar, asa, ca la neoameni, fara nici o vorba? Dar ce crede el, ca eu pentru banii lui stau aici de dimineata pâna seara la usa magazinului? Vasazica, se opreste, intra, scoate banii, nu se tocmeste cu mine, nu ma învredniceste cu o vorba, nu ma lasa sa-l întreb si eu de unde vine, cât ar face asa ceva pe la ei, cum se câstiga banul pe-acolo, cum o duc oamenii? Pai eu cu ce ma aleg dupa ziua asta pierduta? Cu banii lui? Ce le spun eu prietenilor deseara la un ouzo? Ca a venit unul din Olanda, dar nu am aflat nimic de la el, ca si când n-ar fi trecut un strain pe la mine, mi-a aruncat doar ca prostul, o suma cât nu facea marfa, fiindca n-a vrut sa se tocmeasca si-a plecat? Pai de-aia crede el, nenorocitul, ca tinem noi magazinele-n Plaka?“
Se pot trage multe concluzii din aceasta poveste, pe care o evoc de atunci neîncetat. Concluzii despre sudul si nordul european, despre mentalul colectiv. Dar mai ales despre temporalitatea acestui mental. Care, în ultimii zece ani, nu mai functioneaza la parametrii lui, milenari. Acum, ca te afli în sud, ca te afli în nord, tendinta este ca nimeni sa nu mai vorbeasca cu nimeni. Vreau sa cer niste informatii la o institutie internationala care îmi reglementeaza conturile. Am un numar de telefon, habar nu mai am însa în ce parte a lumii o fi localizata acea institutie. Un robot ma dirijeaza: daca vreti în engleza, apasati pe un buton, daca vreti în…, apasati pe…, daca…, apasati. Asta în cele mai bune conditii. Daca nu cumva pâna la robotul cu vorbele ti se pune un alt robot, cu o fraza muzicala, cu doua fraze muzicale, cu o jumatate de simfonie, timp în care trebuie sa astepti mut. Si sa platesti, desigur, informatia, ca olandezul care n-a vrut sa se tocmeasca.
Trebuie sa fac o calatorie în Franta. Am nevoie de un bilet. Apas pe tastele calculatorului. Daca zburati prin Italia bifati…. daca vreti zbor direct bifati… Zbor catre Italia. Si trebuie sa-mi platesc biletul. Pentru a afla suma, bifati… Pentru a o vira din banca agentiei, introduceti…
Pe aeroport, trebuie sa fac check-in. Totdeauna aveam un mic schimb de cuvinte cu fetele de la ghiseu, datorita amestecului de neamuri din pasaportul meu. „Sunteti grecoaica, dupa nume?“ „Nu, sunt românca“ „Si aveti pasaport olandez?“, „Locuiti în Atena?“
Mi s-a luat însa si bucuria asta. Acum, la intrarile pentru check-in au aparut niste mici monstri atotputernici, pe rotile, care au luat locul functionarelor. Numele din pasaport… apasati pe… data zborului… apasati pe… destinatia… apasati pe….
Avionul are întârziere. Stau mult pe aeroportul din Atena. Pierd legatura la Roma. Stau mult si pe aeroportul din Roma pâna la urmatoarea cursa. Beau o cafea la bar. În jurul meu, calatori de peste tot catre peste tot. Nimeni nu vorbeste cu nimeni. Toata lumea are în mâna un telefon mobil. Se transmit mesaje, nu se spun cuvinte, fiindca vorbele costa. Se butoneaza. De peste tot, catre peste tot. În preajma mea sunt câtiva copii. Nici ei nu-si vorbesc. Au niste aparate cu care se joaca. Ca sa apara maimuta, apasati pe… ca sa apara crocodilul, apasati pe…
Printre ei, o fetita blonda, angelica. Ma priveste de câteva ori, atrasa probabil de atentia pe care i-o acord. Sta lânga mine pe banca. Nu stiu în ce limba vorbeste, asa ca dau sa o mângâi. Se sperie. Maica-sa se uita urât la mine. Si o linisteste, aratându-i din cap ca se poate ocupa din nou de butoane.
La Roma am iarasi de asteptat pentru legatura cu Franta. Intru într-un magazin de jucarii sa le cumpar cadouri nepoatelor mele. Mi se ofera fel de fel de dispozitive cu clape. Apesi pe… îti apare pe ecran un porcusor violet. Apesi pe… îti apare un cocos portocaliu… Magazinul e plin de copii. Ma întreb ce reactii vor avea ei când vor vedea ca porcul în realitate nu e violet si cocosul nu e portocaliu. Se vor speria probabil de moarte, de adevaratele culori ale lumii. Daca nu cumva, apasând pe un buton ici si pe altul colo, le vom schimba si pe astea într-un final. Copiii sunt extrem de draguti. Dar m-am învatat minte, nu mai mângâi pe nimeni.
Ma asez în fata unui ecran de televizor. Se transmit stirile. Vad ca Obama îl mângâie pe Nethaniahu pe spate. Vad ca si Nethaniahu îl mângâie pe Obama pe spate, fara sa se bosumfle unul la altul. Deci, la acest nivel, în politica, lumea se mai îmbratiseaza. Mai vad, la stirea urmatoare, ca la Paris sunt demonstratii de sute si mii de oameni, unii pro si altii împotriva casatoriilor gay. Se gesticuleaza, se striga, se spun lozinci. Iata deci ca, atunci când vine vorba despre ce fac oamenii sub plapuma lor, se mai poate comunica, se spun chiar vorbe. Reusim deci sa ne implicam în situatii esentiale pentru societate, cum ar fi, felul cum se manifesta fiecare sub plapuma. Mai urmeaza o stire: la Atena, membrii partidului neo-nazist au strigat lozinci si au facut pipi pe Parlament. Fiindca de ziua nationala a Greciei, unul din posturile de televiziune transmisese, conform programului, un serial turcesc. Se rezolvasera toate celelalte probleme in Grecia deci, ne mai împiedicam doar în seriale. Si, în final: mii de oameni, în Coreea de Nord, manifesta pentru începutul celui de al treilea razboi mondial.
Ma întreb daca nu cumva tocmai acesta e motivul pentru care încetul cu încetul ni se induce în ultima vreme ideea ca nu mai e cazul sa vorbim unii cu altii. Pentru a ne accepta soarta fara sa crâcnim. Soarta care se va decide prin apasarea pe un buton. Si pentru a ne supune comenzii, fara sa iesim de pe-acum în drum, în cel de-al 12-lea ceas, tipând cât ne tine gura: „Oameni buni! Nu vedeti oare ca ni se pregateste moartea?“.