ANDREI SERBAN în dialog cu COSTIN POPA
Spectacolul visceral
Costin Popa: Am fost impresionat când am vazut cât de mult public a fost pe scena la premiera cu „Troienele“, aici, la Opera Nationala Româna din Iasi…
Andrei Serban: Trebuia sa fie si mai multa lume, pentru ca ideea primei parti a spectacolului este sa te faca sa te simti asediat de artisti, incomodat, sa ti se faca frica. Este obligatoriu.
C. P.: Am resimtit asta. În partea a doua, când am trecut în sala, ne-am distantat…
A. S.: … hieratic, pentru meditatie…
C. P.: … privind minunatele miscari rituale ale dansatoarei pe panta si nu numai. Stimate maestre, care a fost geneza „Troienelor“?
A. S.: Dupa ce am lucrat un an de zile cu Peter Brook la spectacolul „Orghast in Persepolis“, am continuat studiul asupra sunetului si vocii umane, asupra emotiei care se poate transmite prin vibratia vocii, acel „ceva“ ce depaseste întelegerea intelectuala. Pentru ca nu pricepi nimic mental, ci este totul visceral, prin emotii. Limba greaca veche, pe care nu o cunoaste si nu o mai vorbeste nimeni, nici grecii de astazi, este o limba a emotiei. Te atinge universal, oriunde în lume toti trebuie sa fie atinsi de sunet si miscare. Deci aceasta productie a început sub semnul cautarii, cu Liz Swados, compozitoare tânara pe vremea aceea, care a lucrat si ea cu Peter Brook. Ce sa va spun, din start am simtit culturile paralele care se întrunesc, cântece, teme muzicale care vin din Grecia antica, module grecesti vechi care s-au transmis în timp în tarile din Balcani. Întreg folclorul care vine din Grecia antica a ajuns pâna la noi, în bocetul din Maramures, din Oas, plus influentele tribale africane, din America Latina, Japonia, Coreea. Toate au de-a face cu tema exilului, a unei civilizatii care se naruieste si au ca scop sa rezoneze în oricine, oriunde în lume.
C. P.: Cum a venit muzica în tot acest complex?
A. S.: Împreuna cu compozitoarea, ne-am gândit sa transformam poemul dramatic într-unul muzical. E atât de multa suferinta, atât de multa expresie în piesa lui Euripide, încât îmi închipui ca pe vremea lui, acum doua milenii si jumatate, tragediile erau cântate, nu jucate. Cântate si dansate. Noi facem în zilele noastre ceea ce se numeste teatru de proza, dar cred ca acum doua mii cinci sute de ani teatrul s-a nascut din cântec si muzica, nu din vorbit. Deci am revenit la sursele vechi ale teatrului si am facut ca totul sa fie cântat, ca o incantatie. Directoarea Beatrice Rancea a avut ideea geniala de a-mi propune sa realizez asa ceva la Opera. Niciodata nu m-am gândit sa montez „Troienele“ la un teatru liric dar, de fapt, ea este opera. Beatrice Rancea mi-a spus: „De ce sa nu facem ca generatia tânara care citeste despre «Troienele», ca fiind un moment de rascruce în teatrul secolului XX, care o studiaza în scoli, si în America, si în România, sa nu aiba experienta directa a spectacolului visceral?“.
De la paradisul prin dragoste la imaginea tulburarii
C. P.: Cred ca ati fost în avantaj datorita vocilor de opera.
A. S.: Absolut, pentru ca ele pun în valoare ecourile extraordinar de profunde ale muzicii care vin din Grecia antica, întrucât Liz Swados s-a inspirat foarte mult din aceste module grecesti. Datorita vocilor de opera, esti impresionat mult mai mult si mai adânc decât la actorii de teatru.
C. P.: Extraordinar a fost modul în care toti cei de pe scena au trait spectacolul, în conditiile în care nu întelegeau textul în vechea limba greaca. Nu puteau sa si-l explice decât prin subiect.
A. S.: Situatia dramatica era foarte concreta, în fiecare moment ei o cunosteau, stiau ce se întâmpla; nu întelegeau însa ce înseamna cuvânt cu cuvânt, deci traducerea literara nu exista, dar stiau despre ce este vorba.
C. P.: Însiruirea vocalelor si muscatura consoanelor îi ajutau foarte mult. Am constatat acest lucru. A fost mare succes, la fel ca si „Indiile galante“, dar în registre diferite.
A. S.: Opuse, as putea spune. Pentru ca daca unul trateaza gratia, bucuria, armonia, frumusetea, un fel de posibilitate de paradis prin dragoste, celalalt este expresia distrugerii unei civilizatii, a unei culturi, a exilului, este imaginea tulburarii care ne patrunde pe toti în momentul acesta în România.
C. P.: Le-ati asociat în mod voit aici, la Iasi?
A. S.: Total întâmplator.
C. P.: Prin ce secret i-ati facut pe acesti tineri cântareti sa se transfigureze în interpretarea muzicii si textului?
A. S.: Simplu. Ma adresez tuturor actorilor, cântaretilor, dansatorilor ori muzicienilor în acelasi fel, în ceea ce ne atinge uman pe toti, în ce avem nevoie pentru a face un spectacol, fie el de opera, fie de teatru, nu pentru a primi aplauze, nu pentru a crea efecte superficiale care sa flateze publicul. Pentru asta nu cred ca ar trebui sa ne pierdem timpul. Cred ca e important sa mergem la opera si la teatru pentru ca avem cu totii o anumita foame de impresii de alta natura. Întrucât ceea ce viata, societatea, televiziunea, politicul ne ofera, tot ceea ce se întâmpla în traiul nostru curent ne trage în jos. Absolut totul. Si, sa mergem seara la opera sau la teatru, sa vedem ca exista o posibilitate de a ne inspira spre o alta realitate, spre o alta lume, de a ne ridica spre altceva sau de a vedea perspectiva unei potentialitati de a trai altfel sau de a ne deschide emotia spre ceva care este mai nobil, mai adevarat si mai adânc în noi, cred ca este o mare sansa. Când le vorbesc oamenilor în felul acesta, imediat reactioneaza altfel. Reactioneaza ca oameni, nu neaparat ca artisti care vin sa-si faca meseria de artist.
„Niciodata nu sunt multumit“
C. P.: Iata, sunteti pasionat de reîntoarcerea la vechi productii. Ati reluat „Indiile galante“, „Troienele“. Le-ati adus modificari. A rastalmaci este preocuparea dvs. actuala, constanta?
A. S.: Niciodata nu ajung la perfectiune, nimic din ce fac nu o atinge, de aceea de câte ori refac, adâncesc, dezvolt, schimb. Este exact ca zidul mesterului Manole, ceva care trebuie reconstruit tot timpul. Cred ca aceasta este definitia creativitatii. Niciodata nu sunt multumit, ceea ce este si bine, si rau. Rau, pentru ca la premiera oricarei piese ale mele simt ca a ramas ceva neterminat. Bine este ca întotdeauna nemultumirea îmi da sansa unei adânciri a subiectului, de a merge mai departe.
C. P.: V-ati renegat „Oedipe“-ul montat la Bucuresti. Stiu asta.
A. S.: L-am renegat pentru ca am vrut sa fac un spectacol politic care sa patrunda în constiinta tuturor compatriotilor mei din acel moment, încercând sa fac din „Oedipe“ un fel de istorie a constiintei oamenilor care au trait înainte de comunism, în comunism si dupa. Deci era un spectacol cu teza, tezist. Si, din cauza asta, cred ca n-a fost bine, pentru ca în general nimic din ce este tezist, cu un mesaj foarte apasat catre spectator, nu este un lucru binevenit.
C. P.: Cum ati vedea acum „Oedipe“-ul enescian?
A. S.: Nu stiu, dar l-as face altfel.
C. P.: E nevoie. V-ati gândit?
A. S.: Nu, pentru ca nimeni nu m-a invitat sa-l refac, asa ca… De fapt, dupa ce am realizat „Oedipe“-ul din 1995, nimeni pâna la Beatrice Rancea nu m-a mai invitat sa fac opera în România.
„Turandot“ de la Covent Garden la Opera Nationala Bucuresti?
C. P.: Vazând „Indiile galante“, spectacol adus de la Palais Garnier, de la Opera din Paris, m-am gândit ca ar fi interesant ca renumita dvs. productie cu „Turandot“ de la Covent Garden sa fie transferata la Bucuresti. La Opera Nationala nu exista un spectacol scenic cu opera pucciniana, ci unul semiscenic, pornit dintr-o versiune concertanta, care nu functioneaza dramaturgic. O spun cu autoritate si raspundere critica.
A. S.: Si mai ales ca la Covent Garden exista înca decorurile pentru „Turandot“. Ei nu mai reprezinta spectacolul, deci ar putea sa le dea Operei din Bucuresti.
C. P.: Nu stiu cine de la noi ar trebui sa apese pe buton?
A. S.: Vor trece ani-lumina pâna se va întâmpla asa ceva.
„În primul rând, pun în scena muzica!“
C. P.: Oricum, consemnez ideea si ma bucur ca va surâde si dvs. Sper ca noua conducere a Operei bucurestene sa o retina si sa faca demersuri. Maestre Andrei Serban, cât de mult poate derapa în ziua de astazi un Regietheater si cât de mult poate nesocoti muzica? Este o problema actuala, o recunoastem.
A. S.: Ceea ce este bine în moda de a chema regizori de teatru în opera este ca acestia aduc elementul de ratie scenica ce a fost uitat. Pentru ca marii cântareti ai trecutului nu erau deloc interesati de a avea o relatie cu partenerul lor de scena. Fiecare cânta doar, deci era un fel de semiconcert în costume. Iata adevarul, cu unele exceptii, desigur, dar în general asta vedeai pe scena, nu era nimic care sa corespunda unei relatii adevarate. Or, ce este opera? Teatru cântat. De pilda, „Boema“ este o poveste în care oamenii îsi cânta unii altora, dar ramâne o poveste, emotiile sunt aceleasi ca într-o piesa de teatru, ca într-un film realist. De ce trebuie sa cântam spre public, când avem o relatie unul cu altul? Regizorii de teatru au adus acest element de relationare, ceea ce este bine.
C. P.: Corect, dar…
A. S.: Stiu ce vreti sa spuneti. Acum, când regizorii de teatru vin în opera si sunt absolut indiferenti la ce se întâmpla în muzica si-i intereseaza numai partea de text, de libret, obstacolul devine major. De ce? Pentru ca, în general, libretele sunt foarte slabe, conteaza muzica. În belcanto-ul italian de exemplu, Bellini, Donizetti, libretele sunt aproape absurde, ridicole. Cum sa procedezi ca sa ai dragoste, sa fii inspirat de muzica? Asta este întrebarea. Pentru mine, daca fac un spectacol de opera, în primul rând pun în scena muzica, adica ea este cea care ma influenteaza, care-mi da energie. Ritmul muzicii îmi da ritmul miscarii scenice, totul vine din muzica, nu din cuvinte. Cuvintele sunt pe planul doi, muzica pe planul întâi.
C. P.: Vechea zicere „Prima la musica e poi le parole“, pornita de la titlul operei lui Salieri.
A. S.: Atunci când merg la opera si vad regizori care încearca sa distruga muzica, de fapt sa mearga împotriva ei, împotriva compozitorului, ma revolt. Acum este foarte la moda sa se faca spectacole politice prin opera, de pilda foarte mult în Germania, dar au început si la noi. În România se fac spectacole de opera care sunt foarte la zi, sa spunem si politice, cu costume moderne, cu decoruri moderniste. Foarte bine, nimic de spus, dar unde este drama umana, unde este suferinta personajelor, a compozitorului când a scris despre acesta drama umana? Este pierduta iar faptul ca ceea ce se întâmpla în orchestra merge împotriva a ceea ce se întâmpla pe scena pe mine ma oripileaza.
„Regizorul ar trebui sa iubeasca muzica iar dirijorul sa iubeasca teatrul“
C. P.: Este regizorul de azi un dictator al spectacolului de opera?
A. S.: În multe cazuri da, pentru ca traim un moment al regiei, un moment în care regizorul este demiurg. Ceea ce, evident, cu marii sefi de orchestre din lume nu merge, pentru ca un foarte mare sef de orchestra si un foarte mare cântaret nu se supun niciunui regizor dictator. Dar sefii care sunt mai timizi sau nu atât de cunoscuti fac foarte mari concesii regiei moderne si e pacat, pentru ca de fapt ar trebui sa fie un soi de tandem, un fel de lucru împreuna în care regizorul si dirijorul ar trebui sa aiba aceeasi conceptie si aceeasi dragoste pentru ceea ce fac. Regizorul ar trebui sa iubeasca muzica iar dirijorul sa iubeasca teatrul. Deseori dirijorii sunt concentrati numai la pupitrul lor si nu-i intereseaza deloc scena, dimpotriva, ar vrea ca toti cântaretii sa vina sa cânte în fata, sa se uite la el si sa nu se miste, deci ar prefera concertul. Le e teama sa le spuna asa ceva regizorilor, dar, în secret, asta le-ar placea, în timp ce regizorii ar fi fericiti sa nu existe orchestra, sa fie numai teatru pe scena. Ambele situatii sunt absurde. Rareori, când dirijorul si regizorul sunt pe aceeasi pagina si lucreaza împreuna, teatrul si muzica fac un pod si creeaza teatrul total, mult superior celui vorbit. Pentru ca teatrul total este teatrul cu muzica. Sa nu uitam, arta suprema este muzica. Si cu asta va multumesc, pentru ca trebuie sa fug la repetitie.
C. P.: Si eu va multumesc, dar va mai rog sa punctati proiectele dvs. în materie de teatru si de opera.
A. S.: Deocamdata nu am multe în opera. Merg însa la Paris sa fac „Hovanscina“.
C. P.: O noua reluare.
A. S.: Da, dar o voi schimba iarasi. Dupa aceea reiau „Lucia di Lammermoor“, tot la Opera din Paris.
C. P.: Vechea protagonista June Anderson nu mai cânta.
A. S.: Nu, va fi Natalie Dessay.
C. P.: Remarcabila actrita. Va multumesc înca o data.
A. S.: Si eu.