Adrian Spirescu, arhitectul care a proiectat spatiul în care a fost amenajat Muzeul National de Arta Contemporana al României, a avut de facut fata unei duble provocari. Pe de o parte, cladirea Palatului Parlamentului a fost construita fara a avea un proiect general. Echipa condusa de Anca Petrescu a actionat la ordinul comanditarului Nicolae Ceausescu, cel care nu era capabil sa înteleaga un proiect desenat si care pretindea sa i se faca modelaje la scara de 1:1, din care el sa poata alege varianta care îi placea cel mai mult. Din acest motiv, proiectul initial a fost modificat de nenumarate ori. Stilul ales de Ceausescu (numit de mucalitul numismat Gheorghe Poenaru – Bodea „kimirsenisto – brâncovenesc“) – unul neo-neo-clasicist – nu avea nici o legatura cu nimic din ceea ce se construia în Europa sfârsitului de secol XX. Schimbarea functiunilor Palatului, dupa 1989, a lasat – din fericire – destule spatii neutilizate.
Muzeul National de Arta a luat, cu mai mult de un deceniu în urma, decizia de a nu mai gazdui expozitii temporare de arta contemporana, lasând „pe dinafara“ o generatie întreaga de artisti români în viata care au început sa nu mai gaseasca loc în nici unul dintre marile muzee ale tarii. Artisti precum Romul Nutiu, Horia Damian, Henry Mavrodin, Mircea Spataru, Paul Vasilescu, Vasile Grigore (dintre cei recent disparuti) sau Paul Neagu, Horia Bernea (dintre cei plecati de mai multi ani în lumea umbrelor) ori Câltia, Ilfoveanu, Marginean, Roman, Vlad, Dup, Cantor, Oravitzan si atâtia altii nu si-au mai gasit loc în primul muzeu de arta nationala al tarii al carui interes se opreste la operele create în anii ’60.
Înca din 1990, tinerii artisti au militat pentru înfiintarea unui muzeu de arta contemporana la Bucuresti. Nici unul dintre ministrii culturii, în primii zece ani post Ceausescu, nu a avut determinarea pentru a trece la înfiintarea unei asemenea institutii. Au lipsit, mai ales, banii. Asa cum am spus acum saisprezece ani, pe scaunul ministrului Culturii sta, întotdeauna, ministrul Finantelor. A fost nevoie de încapatânarea lui Adrian Nastase de a gasi un spatiu în care sa fie asezate operele reprezentative de arta contemporana ale artistilor români, pentru ca proiectul sa fie demarat. Cu sprijinul lui Razvan Theodorescu si cu implicarea totala a lui Mihai Oroveanu (numit director general al nou-creatului muzeu, prin transformarea vechiului Oficiu National pentru Documentare si Expozitii de Arta), proiectul a prins forma încetul cu încetul. Practic, totul a fost realizat în mai putin de patru ani (pentru ritmul de lucru la investitiile în institutiile de cultura din România, faptul în sine constituie un record). Este foarte adevarat ca lucrul cel mai important, colectia, exista de multi ani de zile. Dar lucrurile nu aveau sa fie chiar atât de simple.
Asa cum a fost proiectat, Muzeul este o oaza de normalitate într-un desert de absurd. Si ma refer aici strict la localizarea sa geografica. Totusi, nu toata lumea a putut sau a dorit sa traverseze desertul pentru a ajunge la oaza. Vecinatatea unor institutii cum sunt Senatul, Curtea Constitutionala, Consiliul Legislativ si Serviciul de Paza si Protectie nu pare sa fie tocmai inspiranta pentru arta contemporana. Au fost destui artistii care au anuntat, de la început, ca nu vor accepta vreodata sa expuna acolo. De „partea cealalta“, s-au gasit si unii politicieni care sa încerce sa elimine „intrusul“ cultural din bastionul politic al tarii. Evident, faptul ca muzeul fusese inaugurat de fostul premier PSD a dus si la amestecarea planurilor. Brusc, MNACR (sau MNAC, cum le place colegilor din acel muzeu sa îl numeasca) devenise „muzeul lui Nastase“ si trebuia eliminat din viata publica, de parca arta însasi ar fi avut culoare politica. De la niste politicieni care nu intra în muzee decât, eventual, în timpul campaniilor electorale, nici nu cred ca ne-am fi putut astepta la altfel de judecati.
Dincolo de atmosfera datatoare de sperante de la intrarea în muzeu, acesta are, din pacate, câteva defecte din conceptie. În primul rând, atât spatiile de expunere cât mai ales depozitele sunt cu totul insuficiente. La un patrimoniu egal, alte muzee europene au spatii de expunere cam de patru ori mai mari. În al doilea rând, un muzeu de arta contemporana cu pretentii ar fi trebuit sa beneficieze si de alte spatii, la fel de importante, precum salile de expozitii si depozitele: de la laboratoare de conservare pâna la biblioteca, mediateca si librarie specializata, de la sala de cinematograf pâna la sala de conferinte. Exista, ce-i drept, un mic bar pe terasa, dar un muzeu ca MNAC ar fi avut nevoie de un restaurant adevarat.
Tot de lipsa de spatiu tine si inexistenta unei expuneri permanente. Muzeele au nevoie de expozitii permanente pentru a fi considerate, cu adevarat, muzee. Asta nu înseamna ca o expozitie permanenta trebuie sa încremeneasca pe simeze pentru zece ani. Dar ea ar trebui sa dea seama despre o anumita stare de fapt a artei contemporane românesti, expunând artistii afirmati dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial –, reper care tine cont nu doar de un moment temporal oarecare, ci si de unul politic care a marcat ceea ce au putut, au dorit si au creat artistii români iesiti de pe bancile institutelor de arta dupa razboi. MNAC a reusit câteva expozitii exceptionale – ca acelea dedicate lui Paul Neagu si Horia Bernea. Totusi, este un mare pacat ca nu se poate gasi o solutie pentru o expozitie permanenta reprezentativa pentru arta româneasca. În lipsa acesteia, arta actuala din România pare asemenea unui teritoriu nemarcat. Sigur, putem admite ca este vorba despre o abordare postmodernista: nu mai exista alegeri ale muzeografilor, ale curatorilor, achizitiile de lucrari de arta se fac dupa criterii misterioase care nu au întotdeauna de-a face cu valorile apreciate, ci mai degraba cu cele bine „marketate“, se expune ceea ce a spart gura târgului la Venetia si la New York, se experimenteaza, se promoveaza tinerii mai mult sau mai putin furiosi ori nonconformisti. Numai ca muzeul este – sau ar trebui sa fie –, altceva decât o galerie. Desigur, muzeele au nevoie, de multe ori, sa provoace publicul, sa depaseasca granitele, sa epateze burghezul. Dar atunci când se limiteaza la acestea înceteaza a mai fi muzee.
Muzeul National de Arta Contemporana al României nu a ajuns sa fie un asemenea loc. Nu este un muzeu lipsit de busola. Totusi, el nu a reusit sa gaseasca niste solutii practice la problemele grave care îl afecteaza (unul dintre motive fiind si acela ca la problemele amintite mai sus ar trebui adaugat faptul ca din 2008 MNAC nu a mai avut nici un leu la achizitii; probabil ca guvernantii perindati pâna nu cu foarte mult timp în urma la conducerea Ministerului îsi imaginau ca artistii au un fel de obligatie morala sa doneze lucrarile lor muzeului – asta, în cazul în care constientizau faptul ca un muzeu are permanent nevoie de îmbogatirea colectiilor). Este limpede ca MNAC nu va reusi sa rezolve singur aceste probleme; are nevoie de un sediu mai mare, de un buget mai mare, de mai multa atentie. Presupunând, însa, ca aceste probleme s-ar putea, într-un mod miraculos, rezolva peste noapte, Muzeul tot va trebui sa rezolve o problema fundamentala: ce anume va expune?