„Pentru ca literatura nu poate exista daca nu spune tot adevarul“
(Al. Soljenitîn)
Stiinta literara, ca si cea a clasificarii, nu a fost foarte generoasa cu specia romanului politic. Desi este o sintagma consacrata si usor recognoscibila, desi defineste o realitate literara îndeajuns de coerenta, desi are o anume consistenta si densitate în literatura lumii, romanul politic, la orice încercare de sistematizare, îsi dilueaza identitatea, distribuindu-se generos altor specii romanesti. El nu este invocat, de exemplu, nici macar în trecere, în cunoscuta „Istorie a romanului modern1“ a lui R.M. Albérès sau în alte lucrari de gen. Nici în lucrarile clasice de gen dedicate literaturii române nu are un loc aparte. Eugen Simion2 , de exemplu, referindu-se la literatura româna postbelica, identifica mai multe tipuri de romane: de la realismul psihologic (al lui Marin Preda) si proza de analiza (Nicolae Breban si Augustin Buzura), trecând prin eseul romanesc (al lui Alexandru Ivasiuc, Paul Georgescu) si romanul pitoresc si baroc (Eugen Barbu) si ajungând la romanul mitic si realismul artistic (Fanus Neagu, Stefan Banulescu, D.R. Popescu). Mai putem adauga romanul social (Titus Popovici) sau metaromanul (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olareanu) si altele însa nu dam nicicum de categoria distincta a romanului politic, desi operele invocate sunt, evident, si romane politice. Explicatiile pot fi multe, dar, în principiu, tin de relativitatea oricarei clasificari, de scopul în care este facuta, de unitatea (tematica) a categoriei identificate sau, pur si simplu, de interesul celui care o face.
Pe de alta parte, nu uitam ca romanul este specia literara cel mai greu de definit, acel „gen proteic“3 prin excelenta, un „gen fara identitate“4 sau despre se poate spune ca „cunoastem azi romane de foarte multe feluri, dar Romanul, specie bine deli-mitata, nu mai exista“5 . Cu toate acestea, romane precum „Demonii“6 de F.M. Dostoievski sau „Ciuma“7 de Albert Camus sau „Gorila“8 de Liviu Rebreanu sunt, fara dubii, romane politice din specia cea mai pura. Putem considera atunci, cu deplina îndreptatire, ca „romanul politic are un statut teoretic suficient de imprecis, dar conceptul e, cu toate acestea, uzual“. Formula exista si, într-un sens generic, poate fi asimilat tematic romanului politic tot ceea ce tine, explicit sau implicit, de putere, de jocul puterii, de personajul politic, de ipostazierea diverselor niveluri si resorturi, vazute si nevazute, ale puterii. Tematic, recunoastem romanul politic, iar daca nu vorbim întotdeauna ca despre o categorie distincta, îl recunoastem cu usurinta în apropierea sau în interiorul altor specii tematice de roman. Cel mai adesea, gasim romanul politic în proximitatea romanului istoric, al romanului social sau în ceea ce s-a numit „romanul conditiei umane“, fara ca lista sa fie epuizata.
Într-un amplu studiu dedicat romanului românesc9 , de natura tipologica si istorica, cum însusi marturiseste autorul sau Nicolae Manolescu, romanul politic nu e privit ca un concept vital („o problema aparent secundara, dar de neocolit“)10 , fiindu-i alocate totusi câteva explicatii nu lipsite de interes. Plasând romanele românesti, conform temei eseului sau, la întretaierea dintre doric, ionic si corintic, criticul subliniaza ca „adevaratele romane politice (subl. aut.) sunt, în deceniul 8, (…) corintice. Ele trebuie deosebite de romanele cu tema politica, în special de acelea consacrate „obsedantului deceniu“, si care sunt, în fond, romane istorice si sociale“11 . Distinctia e importanta si merita revenit asupra ei. La polul opus se poate afla un studiu12 , intitulat explicit chiar „Romanul politic“, apartinând autorului timisorean Marian Odangiu. Chiar ignorând cu totul contextul aparitiei si miza diferita a celor doua carti, simpla alaturare simbolica a lor ne vorbeste despre volatilitatea subiectului, caci analiza vizeaza, în cea mai mare parte, aceleasi romane. Din perspectiva istoriei literare românesti, despre romanul politic s-a vorbit relativ putin în (destul de) scurta istorie a romanului românesc. Cu toate astea, nu putea trece neobservat si considerat ca atare un roman precum Gorila lui L. Rebreanu13, aparut în perioada interbelica, care ar indeplini cam toate cerintele genului. Desi exemplele ar putea continua, faptul nu are mare importanta pentru discutia de fond, deoarece nu de aici apare cheia întelegerii unui roman politic românesc postbelic.
Am subliniat doar câteva aspecte generale necesare pentru a putea descrie conditiile de aparitie, într-un context politic si literar de precis, a unui roman politic românesc, având câteva trasaturi cu titlu de noutate absoluta în literatura româna. Enuntate la modul general, ele arata astfel: o literatura explicit politica, de gen romanesc, s-a scris în România imediat dupa instaurarea comunismului, fara nicio traditie, pur si simplu impusa. Din cauza constrângerilor, din lipsa de timp si de ragaz necesar replierii si judecatii, nu se vorbea atunci despre un roman politic, desi literatura promovata atunci era una mai mult decât politica, era una ideologica, o literatura pusa în slujba politicului. Asa cum s-a aratat, era perioada crâncena a manifestarilor proletcultiste în arta si cultura, epoca de expansiune si dominatie a realismului socialist, marca sovietica, literatura scrisa în „obsedantul deceniu“. Era o forma de manifestare a literaturii politice chiar daca nu era asumata ca atare, ci se desfasura în baza altor comandamente care nu aveau nimic de-a face cu teoria literara sau cu esteticul. Un roman politic românesc asumat în aceasta forma (chiar din punct de vedere estetic) va aparea la sfârsitul perioadei comunismului primar, într-o vreme a slabirii chingilor ideologice si a cenzurii, într-o prima usoara liberalizare a regimului comunist. Consideram ca asa cum s-a vorbit despre un fenomen (specific) românesc al „rezistentei prin cultura“, se poate vorbi, într-un mod asemanator, despre un „roman politic“ specific românesc, nescutit însa de câteva paradoxuri: desi „noua“ literatura liberalizata a produs o noua „specie“ literara româneasca, ea n-a produs o revolutie estetica în proza autohtona, cum se va vedea; desi s-a vrut (si a fost în parte) o îndreptare morala în privinta abuzurilor si greselilor trecutului imediat, noua literatura n-a produs revolutia morala necesara, a criticat trecutul, dar a tolerat si ocolit din punct de vedere critic prezentul; desi, în context, publicarea unora dintre aceste carti parea un gest temerar, de mare curaj, la limita disidentei, s-a dovedit ca lucrurile erau mai bine controlate decât se credea si ca unele dintre aceste acte de curaj editorial din partea scriitorilor si editorilor erau gesturi chiar „cu voie de la militie“. Un lucru se cere însa subliniat: în conditiile numeroaselor limitari si contrângeri, peste toate inconvenientele, literatura româna, respectiv proza, n-a stat pe loc. Asa zisul roman politic românesc poate fi considerat, din punct de vedere cantitativ si calitativ, peste toate neajunsurile, greselile si limitele sale, fenomenul literar cel mai reprezentativ al perioadei de dominatie comunista.
Despre un roman politic asociat comunismului vorbesc si scriu si alti „locatari“ ai sistemului de opresiune comunist. Cartea bosniacului Nicola Kovaci, publicata la Paris cu titlul „Romanul politic. Fictiunile totalitarismului“14, este doar un exemplu. „Secolul al XX-lea, ce poate fi considerat ca o adevarata „vârsta a politicii“, a dat nastere unei forme particulare de roman care dezvaluie gândirea captiva a politicului si pune în lumina drama umana care decurge din ea. „Romanul politic“, cel definit de Nicola Kovaci, da socoteala de atacurile duse de totalitarism împotriva ideii de umanitate însasi, propunând o noua îngemanare între fictiune si marturie“15 , sustinea editorul cartii, adaugând ca suntem invitati a urmari „marturia asupra unora dintre cele mai întunecate momente din a doua jumatati a secolului XX“16 .
Romanul politic românesc istoric
Romanul politic, în general, (si romanul politic românesc, în special), ramâne un subiect, în continuare, deschis. Critica literara româneasca, postbelica sau postdecembrista, i-a dat valori diferite si a supus aceasta chestiune unor abordari diferite, fara a se putea considera definitiv transata, nici înainte si nici macar dupa caderea comunismului. Însa chiar si aceasta diversitate de abordari vorbeste de la sine despre complexitatea unui fenomen literar ce merita o atentie mi mult decât statistica. Exista autori critici, dedicati trup si suflet romanului românesc, pentru care romanul politic nu numai ca exista ca specie de sine statatoare, dar e si un fel de alfa si omega a romanului românesc din întreaga/scurta lui istorie. Aparute în ultimele decenii (ani) ale dictaturii ceausiste, asemenea abordari vadesc doua lucruri: atentia si însemnatatea acordate romanului (de catre scriitori, de catre critici si de catre conducatorii si responsabilii comunisti) si, pe de alta parte, încercarea de „adaptare teoretica“, de „împacare conceptuala“, de armonizare de contrarii, între traditie si modernitate, între aparente si esente, între ideologie (politica) si estetica. În asemenea contructii de istorie literara, romanul cu valente politice ocupa un loc central, deoarece, se arata, „noi n-am avut un roman pastoral, niciunul cavaleresc, niciunul sentimental, niciunul picaresc“17 pentru ca „romanul nostru a fost de la începuturile sale unul social, cel mai adesea cu tendinta moral-politica evidenta18 , si nu de ieri de azi, ci „de la „Istoria ieroglifica“, la „Ciocoii vechi si noi“, „Viata la tara“ si „Mara“ si apoi pâna la „Rascoala“, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi“ sau „Enigma Otiliei“19 . Si mai mult de atât, din aceasta perspectiva, pentru Anton Cosma, „primul nostru roman, Istoria ieroglifica, a fost un roman politic“20.
Dincolo de un anume tematism, afirmatiile acestea nu sunt cu totul lipsite de acoperire. Într-un fel sau altul, aceste idei despre roman vor fi întarite în toate cartile autorului, inclusiv în cea dedicata „Genezei romanului românesc“21 , unde apare notiunea de mentalitate istorica, care ar fi decisiva în aparitia romanului: „Mutatia social-culturala careia îi corespunde noul gen (…) este mutatia de la mentalitatea anistorica (mitica si etica), la mentalitatea „istorica“ (stiintifica si politica)“22 . Asadar, din geneza romanului românesc, potrivit autorului, trebuie sa retinem o evidenta componenta sociala, din care se desprinde usor nuanta politica, lucru acceptabil, de altfel. De asemenea, este de retinut suprematia mentalitatii istorice, singura capabila sa genereze si catalizeze evolutia romanului românesc. Aceasta din urma afirmatie a si fost amendata înca de la aparitia ei de un alt critic aplecat serios asupra romanului autohton23 , care crede ca „aparitia simtului politic, diferit de cel istoric, sta printre factorii decisivi pentru desprinderea prozei de istoriografie“24 . Prin aceasta, Ion Simut nu desparte romanul de politic, dimpotriva, îl apropie, el îl desprinde de istorie (de trecut), ancorându-l în actualitate si concretul imediat: „Romanul ne apare deci ca fiind creatia omului cu simtul predominant al prezentului, al unui prezent înteles în concretetea lui politica si sociala“25 . Însa Simut, înca de pe atunci foarte preocupat de legatura dintre literatura si politica, duce lucrurile înca un pas înainte. Parafrazându-l pe Albert Thibaudet, care spunea ca „un roman, în franceza, este acolo unde e iubire“, Anton Cosma afirmase ca „în româna, un roman este acolo unde este istorie“26 . Parafrazându-i pe amândoi, Ion Simut este pregatit sa afirme ca „în româna, un roman este cel mai adesea acolo unde este politica“27 . O asertiune nu întotdeauna usor de acoperit daca ne raportam la întreaga istorie. O afirmatie, însa, perfect justificata, daca ne raportam la perioada postbelica româneasca.
O definitie a romanului politic va da Anton Cosma, acceptabila si partial acoperitoare: „romanul politic trebuie definit ca acea forma a romanului realist obiectiv a carei intentionalitate principala este prospectarea filierelor prin care existenta individuala e determinata politic, la nivelul imediatului si la acela al esentialului istoric“28 . În plus, romanul de acest tip ar fi acela în care „obiectivul politic copleseste prin pondere si directete celelalte obiective estetice“29 . De asemenea, autorul identifica o filiatie directa romanului politic, fiind de parere ca aceasta trebuie cautata mai precis în perioada interbelica când „a început sa-si clarifice contururile“30 , si un precursor important: „Liviu Rebreanu (…) parcurge o buna parte a drumului catre noua formula, trecând de la romanul despre etica relatiei individ-structura politica („Padurea spânzuratilor“31 – 1922), la cel al demontarii mecanismului intim al acestei structuri în criza („Rascoala“32 – 1933) si la cel al individului dominat si nimicit de ea“33 , aceasta din urma cu trimitere directa la romanul „Gorila“ (1938)34.
Preocupari de aceeasi natura au avut si alti autori, lui Pompiliu Macrea apartinându-i observatia ca „romanul politic începe sa se constituie ca specie autonoma în veacul nostru (…)“35 . Exemplele alese de el pentru a ilustra acest concept, din literatura universala, sunt Maxim Gorki („Mama“36 ), Andre Malraux („Conditia umana“37 ), Henri Barbusse („Focul“38 ), Anatole France („Zeilor le e sete“39 ), Ivan Bunin („Viata lui Arseniev“40 ). Sunt identificate de catre autor si contributii românesti la afirmarea unui roman politic. Numele invocate, de oameni si de carti, nu spun mare lucru istoriei literare de acum si le reproducem cu titlu de curiozitate: Dem. Theodorescu – „În cetatea idealului“ (1920), „Sub flamura rosie“ (1926, romane despre culisele vietii politice românesti între 1914-1916 si de controversele dintre francofili si germanofili; Felix Aderca – „Moartea unei republici rosii“ (1924) si „A fost odata un imperiu“ (1939), despre problemele politice dinafara granitelor tarii, (maghiara, bolsevica, etc.); „Copilaria si adolescenta lui Vanea Rautu“ (1931); Zaharia Stancu, „Zile de lagar“ (1946).
Desigur ca identificate cu grija si atrase la tema, exemplele ar mai putea continua, dar nu vor demostra mare lucru si mai ales nu vor explica aparitia romanului politic de mai târziu. Pentru acesti autori, probabil, aceste cautari de filiatii în trecut puteau folosi pentru atestarea unei traditii si a unei teorii a genezei si evolutiei romanului românesc. Pentru cercetatorul de acum al acestui fenomen, datele obtinute sunt ale unei anti-traditii si ale unei anti-filiatii. Nimic nu seamana în modul în care se scria un anume tip de roman în perioada interbelica si în cea postbelica, poate doar numele unora dintre scriitori. Pe Rebreanu, în romanele sale, nu-l limita nimic în alegerea temelor, personajelor, modul de a scrie, poate doar propriile limite artistice. Putea sa scrie despre orice, dintr-o nevoie a lui, ca artist, sau dintr-o nevoie a literaturii române. În perioada de „dupa“, scriitorii n-au mai scris niciodata în deplinatatea libertatii de alegere, ci poate doar, în cel mai bun caz, cu iluzia acestei libertati. Noile romane nu s-au nascut/scris, la fel de firesc, dintr-o aceeasi nevoie a literaturii, cât dintr-una a istoriei si, mai ales, a politicului. Libertatea individuala a artistului n-a mai fost niciodata una deplina, cât conjuncturala, limitata, dirijata, conditionata sau de-a dreptul suprimata. Asadar, se va putea vorbi despre un altfel de roman politic, diferit de cel obisnuit, nascut în conditii speciale.