Joane M. Moldovanu, Istoria Ardealului pentru scolele poporali, Tipografia Seminarului, Blasiu, 1675
Cu acest titlu, în ortografia latinistă de acum 150 de ani, este reprodus anastatic acest manual de Istoria Ardealului, scris de renumitul cărturar, dascăl şi bibliofil de seamă, academicianul Ioan Micu Moldovan, de la stingerea căruia se împlineşte un secol întreg.
Tipărită la Editura Arhidegezană „Buna Vestire“, Blaj, cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, prin Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga“, cartea se bucură de o amplă şi binevenită postfaţă a celui mai important cărturar de azi al „Micii Rome“, universitarul Ion Buzaşi. El a transmis şi o Închinare în versuri, pe care i-am dedicat-o eu neuitatului Moldovănuţ. Postfaţa sa începe cu aceste precizări: „Fiind destinate unor şcolari români din clasele primare, Ioan Micu Moldovan ştie să prezinte eroii şi evenimentele într-o istorisire atractivă din care nu lipsesc faptele senzaţionale, emoţionante: de exemplu prezentând luptele (autorul le numeşte «frecări»), dacilor cu romanii, «una mai cruntă decât alta», autorul menţionează un gest uman emoţionant al lui Traian: «într-una din aceste (lupte n.n.) numărul romanilor sângeraţi aşa mare a fost de cârpele nu ajungeau. Atunci Traian sfâşie vestmântul său de purpură şi-l împărţi în legături.»“
Dacă ortografia latinistă, luată în răspăr de Caragiale ne încurcă lectura, în schimb limba folosită de autorul manualului are o fluenţă firească limbii române din veacul XIX, şi un anumit farmec, pe care îl relevă Ion Buzaşi în textul său. Iată-l pe larg: „Dacă pentru şcolarul şi pentru «docentele» din Ardealul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, limbajul era nu numai accesibil ci şi familiar, pentru cititorul de azi lectura manualului lui Ioan Micu Moldovan are şi un farmec stilistic conferit de îmbinarea unor ardelenisme: bătaie-război, frecări-conflicte, căşuna-provoca, făţărie-ipocrizie, duduiţi-alungaţi, s-a opăţit – s-a oprit, a o tuli – a fugi etc. cu latinisme: decula-înlătura, debelat-învins, au curs – au alergat, erezit-moştenit etc. şi mai ales expresii şi locuţiuni populare, care dau fizionomia unei limbi, cum spunea Eminescu: Nefiind în stare a trage deget cu… – a se măsura în luptă, a pune carul în pietrii – a încerca lucru dificil, odată cu capul – niciodată, ţi se ridică părul în cap – te îngrozeşti etc.“
Patriot cultivat, I. M. Moldovanu, la fel cu dascălul său Timotei Cipariu, punea în lumină virtuţile românilor: „Atâtea furtune au trecut peste patria lor. Ele au înghiţit toate popoarele varvare ce au călcat pământul Daciei sau le-au măturat de aici. Numai românii s-au ţinut prin toate furtunile acestea, numai ei le-au învins pe toate. Şi s-a adeverit într-înşii zicala «apa trece, pietrele rămân»“.
Manualul de la Blaj a fost primit cu interes şi salutat în multe părţi ale Ardealului. În „Gazeta de Transilvania“ se scria: „Dare-ar Dumnezeu ca nici un suflet de limbă română din Ardeal să nu mai rămână neprovăzut cu atâta cunoştinţă istorică a Patriei câtă cuprinde opul acesta, căci atunci putem spera că poporul românesc se va şti lupta şi mai resemnat pentru apărarea drepturilor sale constituţionale.“
Şi acum ultima strofă din Închinarea mea: „În portrete ca-n icoane / Şi în cărţi şi-n biblioteci, / Mare Micule Ioane, / Noi te preamărim în veci!“.