În „Direktøren for det hele“ („Seful sefilor“, 2006), Lars von Trier utiliza o tehnica moderna care înlatura mare parte din munca omului din spatele camerei, lasând alegerea unghiurilor de filmare în seama unui automat. Pentru prima data în istorie, ochiul cineastului (fie el director de imagine, regizor sau si unul, si celalalt), dar mai ales ceea ce se ascunde în spatele sau (un sistem de referinte întotdeauna altul si o inteligenta cinematografica în mod ideal bine antrenata) erau înlocuite de un program de calculator.
Implicarea Autorului astfel redusa, diferentele de fond dintre cinematograf si teatru devin proportional difuze. Cinema-ul se transformas într-un fel de spectacol de teatru filmat, în care publicul e mutat de colo-colo dupa criterii de nepatruns. La un moment dat, în timpul filmarilor, actorii au asteptat mai bine de trei ore ca Automavision-ul sa selecteze alt cadru decât cel al unui perete gol, e o situatie de un absurd asemanator celui din „Hollywood Ending“ (2002), unde regizorul interpretat de Woody Allen regizeaza un întreg film complet orb.
În absenta pudorii
Prologul alb-negru al lui „Antichrist“ ar fi aratat poate mai bine daca ar fi fost realizat în Automavison (sau daca în spatele camerei ar fi stat un regizor orb). Momentul scurt, dar lungit în slowmotion al penetrarii (plan detaliu, cu picaturi de apa care sar peste tot) e o copilarie, mai exact un teribilism (sau poate fructul unei minti care jubileaza când pune într-o scena un penis si în urmatoarea un sugar în patut). Scena de sfârsit a caderii sugarului pe geam, cea în care copilul se zdrobeste de pamânt, e la rândul ei superflua (unica utilitate poate fi aceea de a provoca disconfort psihic spectatorilor) si nu devine mai putin grosolana daca e filmata din dreptul geamului, adica de la departare. La câteva secunde atinge pamântul ursuletul de plus, caderea lui e filmata în prim-plan, e o maniera de sublimare de prost gust care devine inutila prin faptul ca dubleaza ceva ce oricum putem vedea (caderea copilului, dar de la departare).
Ursuletul de plus este pentru copil ceea ce programul masinii de spalat este pentru partida de sex a parintilor, un fel de a arasta ceea ce nu poate fi aratat (si totusi e arastat, ba mai mult, nu este filmata doar partida de sex, ci detaliul definitoriu, nimic nu poate fi mai graitor de atât). În sfârsit, filmarea din unghiul subiectiv al copilului în cosciug e o impudoare în plus, e ca si cum un pornograf ar firma o scena de sex din perspectiva buricului unuia dintre actanti, e o perspectiva noua, într-adevar, dar nu si una care sa însemne ceva.
Toate acestea împreuna sunt pâna la urma tot rezultatul unui automatism. Dar mecanismul care merge în gol e unul uman si ceea ce îi lipseste nu e doar coerenta vizuala, ci si pudoarea, cea umana si cea cinematografica dimpreuna.
Remake in the Dark
Huiduit la Cannes 2009, „Antichrist“ marcheaza cel putin a sasea încercare a lui Von Trier de a spune o poveste si de a comunica un mesaj care, în linii mari, nu s-au modificat câtusi de putin de-a lungul anilor. Animat de cele mai bune intentii, protagonistul încearca sa faca un bine comunitatii sau vrea doar sa fie lasat în pace. Din motive care nu au de-a face cu el si pe care nu le poate controla, situatia sa se înrautateste accelerat. Este obligat sa ia decizii pe care, din teama de a nu face rau altora, ezita sa le ia, si în cele din urma, prin abuzuri succesive din ce în ce mai mari si care initial pareau imposibile, comunitatea îl îngenuncheaza – simbolic, frângându-i rezistenta, dar si în moduri care nu lasa loc de interpretari (eroina lui „Dancer in the Dark“, de pilda, plateste cu viata, la fel si protagonistul din „Zentropa“). De aproape 20 de ani încoace, povestea nu s-a schimbat, semnificatia e aceeasi: societatea te obliga sa te implici si te pedepseste fara ezitare atunci când esti altfel.
Unii din eroii lui von Trier învata lectia asta precum mieii despre tasiere. Personajul interpretat de Charlotte Gainsbourg nu face parte din aceasta categorie, poate si pentru ca, mai mult decât o alegorie de festival, „Antichrist“ e un exploitation. Mai exact, un rape/revenge.
Violul este permanentul asalt mental carUia eroina e supusa de sotul sau (Willem Dafoe), ce îi devine psiholog si o obliga sa se vindece înainte de vreme. Reafirmându-i permanent granitele normalitatii psihologice general acceptate, barbatul o obliga, într-un mod care nu suporta contestare, sa le respecte. Pentru acest viol intelectual, protagonista se razbuna cu o violenta fizica aparent excesiva; nu e excesiva, acestea sunt limitele genului: într-un rape/revenge, emascularea e o realitate la fel de comuna precum taxiurile într-o metropola.
Si totusi, „Antichrist“ depaseste în intentii constrângerile povestii pe care Von Trier înca nu s-a saturat sa o spuna, de data aceasta cu un plus de sadism, secrete si secretii. Imaginile finale, impregnate de un ce hipnotic tributar operei lui Hieronymus Bosch, transforma senzatia în certitudine: Von Trier ar mai fi vrut sa ne zica ceva, un lucru nou, de data asta, dar numai el stie ce.