Cum va fi arătat Antim Ivireanul? Ce trăsături avea? Dar statura? Întrebarea se naşte firesc atunci când te afli în faţa imaginii întruchipate în bronz de sculptorul Mihai Istudor, inaugurată recent la intrarea în incinta mănăstirii Antim. Fresca votivă de la mănăstirea Govora, contemporană vlădicăi, reţine chipul ascetic prelung, înconjurat de barba amplă, ochii foarte mari, întunecoşi şi nasul lung, pregnant, un chip al forţei spiritului şi al îndârjirii faptei.
Monahul peregrin, cărturar şi artist, erudit şi meşter tipograf, iluminat şi truditor în lemn şi piatră şi culori, poartă de acum un chip statuar, efigie spiritualizată a sfântului ierarh ctitor de cultură, care a fost la rândul său şi un portretist al Chipurilor Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce să află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie… (1709). Antim s-a născut în preajma anului 1650 în Iviria Georgiei, pre numele mirean Andrei, din părinţii Ioan şi Maria. În tinereţe a fost robit de turci şi dus la Stambul, unde şi-a desăvârşit formaţia şi deprinderile, pe lângã Patriarhia ecumenică. Pe meleagurile noastre a venit la chemarea Brâncoveanului, învăţând aici şi limba română, în care mai apoi a scris lucrări originale. A înfiinţat tipografii şi a scos de sub teascuri peste 60 de cărţi în română, greacă, slavonă şi arabă. Dascăl şi predicator cu o limbă cursivă şi nuanţată, însoţindu-şi menirea duhovnicească de grija pentru rostuirea semenilor, Antim a urcat treptele ierarhiei bisericeşti până la aceea de mitropolit. A fost înlăturat din scaun şi a murit în 1716, căsăpit de otomani în Rumelia, pe drumul exilului impus de puterile schimbătoare ale vremii.
Figurarea sculpturală supradimensionată şi alungită, plasată pe un soclu cilindric înalt, placat cu granit roşu, reliefează capul aplecat smerit, într-o curbă amplă a trunchiului şi mâinile cu degete prelungi, binecuvântând ori ţinând cârja mitropolitană. Istudor a plăsmuit un trup statuar esenţializat şi plin de forţă, subţiat la bază, unde cad faldurile moi ale mantiei. Este o siluetă–simbol, definită în câteva linii de forţă, de o simplitate evidentă, cu suprafeţe modelate uşor rugos şi detalii vestimentare estompate. Postura inedită, cu capul înclinat, ascunde vederii frontale exact chipul, ca şi cum s-ar retrage în smerită plecăciune în faţa creaţiei sale ultime, aşezământul monastic ctitorit şi meşteşugit cu mâinile sale, înzestrat cu danii spre a-şi păstra menirea peste veacuri, lăsată în scris prin testament şi legată cu blesteme asupra oricărei puteri care s-ar încumeta să şi-o supună: „Pentru ca să nu fie mănăstirea supusă… desăvârşit voim să fie slobodă, nesupusă şi nici stăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boiari. Iar de va îndrăzni cineva – veri cu ce mijloc, pentru vreo pricină ce o va naşte mintea lui – au din ceata besericească, au din ceata mirenească, să o supue pre dânsa şi să o închine undeva, au de-ale ei ceva, unul ca acela să fie afurisit şi neertat şi în acest veac şi în cel viitor de Domnul Dumnezeu atotţiitorul şi supus vecinicei anathemi şi la înfricoşata zi a judecăţii să aibă pârâş pre toţi sfinţii“ (apud Arhim. Sofian Boghiu, Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005).
Lucrarea monumentală în bronz, datorată lui Mihai Istudor – artist care acoperă o gamă largă formală, de la abstract la figurativ, în materiale diferite, îşi impune prezenţa în micul scuar, profilându-se pe fundalul arhitectural citadin din veacuri diferite. Este o lucrare pregnantă prin claritatea volumelor şi subsumarea discretă a detaliilor, fie cele constitutive ale fizionomiei, fie cele ale ornatelor sacerdotale. Chipul emblematic al prelatului este încununat de mitra simplificată şi camilafca ce cade drept spre umeri şi spate. Este un chip interiorizat în rugăciune, cu pleoapele coborâte peste ochii supradimensionaţi. Trăsăturile proeminente, sprâncenele îmbinate, pomeţii reliefaţi şi nasul lung, cu modelări vibrate, se detaşează deasupra bărbii fluide, din curbe simetrice, care prelungesc şi închid conturul feţei.
Trupul este subţiat, ascetizat, atenuându-i-se astfel masivitatea; faldurile veşmântului sacerdotal sunt reduse şi estompate; a fost eliminată orice schiţare a vreunui decor atât pe mantie, sutană ori mitră, cât şi în redarea cârjei, ale cărei striaţii paralele sunt abia perceptibile, chiar dacă iconografia portretului votiv pictat abundă în accesorii bogate, conforme cu rangul înalt bisericesc. Accentul cade astfel pe expresivitatea portretului şi a mâinilor, în înclinarea meditativă proprie umilinţei creştine.
Se detaşează limpede, la baza mantiei, emblema plăsmuită de însuşi mitropolitul Ungrovlahiei, melcul, raza şi steaua, recompuse de artist şi evidenţiate prin modelaj şi polisarea cu efecte cromatice. Simbolurile lui Antim – melcul urcând pe rază spre stea – se lasă încă descifrate. În desenul din Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor stema este mai elaborată şi cromatizată, etalând mai multe elemente heraldice: un cartuş, frunze de laur, coroană şi pălărie romană, cruce şi cârjă. În pisania din piatră din ancadramentul uşii bisericii de la Antim, dăltuită de însuşi mitropolitul, conform tradiţiei, apar doar melcul, raza şi steaua, înconjurate de un cerc din frunze de laur, simplificate şi aplatizate. La baza sculpturii în bronz a lui Istudor, separarea elementelor simbolice ale emblemei accentuează materialitatea melcului şi plasează în plan secund raza şi steaua, care ţin de lumea imaterială. Melcul, simbolul central al grupajului simbolic, cu protuberanţa carcasei spiralate strălucind în auriu, îşi poartă cu sine destinul şi devenirea, înaintând cu lentoare, dar neabătut, prin vremelnicia întâmplărilor terestre. Raza şi steaua arată calea în tâlcuirea scriptelor sacre. Sunt simboluri ce înmănunchează însăşi esenţa făpturii singulare a sfântului ierarh martir, ziditor neostoit de fapte bune.
Sculptura masivă în bronz, cu suprafeţe lise alternând cu modelaje aspre, oferă cheia citirii personalităţii complexe a lui Antim Ivireanul, „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei“, cum semna în hrisoave, „Anthim, păcătosul arhiereu“ – după cum a rostuit să fie numit în pomelnicul lăcaşului monahal.