Anna Netrebko în „Manon“ la Met Opera

Sarm, stralucire si seductie
În 2005 am vazut-o pe Anna Netrebko, seducatoare în „Romeo si Julieta“ de Gounod, la Opera din Los Angeles, alaturi de Rolando Villazón, cu care a format un duo irezistibil. Am tinut sa-i reîntâlnesc pe cei doi, dupa un an si jumatate, în acelasi spatiu, în „Manon“ de Massenet. Din nou, parteneriat de vis, într-o productie gen Hollywood semnata de cineastul Vincent Patterson, în care diva rusa lua pe rând look-urile legendarelor Leslie Caron, Elizabeth Taylor si Marilyn Monroe.
Dupa ce a purtat în triumf prin Europa interpretarea junei Manon, Anna Netrebko s-a întors dupa sase ani în America, la Metropolitan Opera, pentru o serie de spectacole concepute în regia si costumele lui Laurent Pelly, cu decoruri semnate de Chantal Thomas, coproductie între marele teatru newyorkez, Opera Regala Covent Garden din Londra, Teatro alla Scala din Milano si Théâtre du Capitole din Toulouse. Un recent matineu s-a transmis live în high definition si pe ecranele noastre de cinematograf.
Anna Netrebko a ramas aceeasi încântatoare si ademenitoare Manon, sarmanta si expresiva de la prima intrare în scena, „Je suis encore tout étourdie“. În afara fluentei impecabile a liniei vocale, acutele rafinate în pianissimo au fost la locurile lor. Cu dulceata a cântat, în plina tristete si resemnare, „Voyons, Manon, plus de chimères“. Emotionalitate si simplitate, un surâs melancolic, duios si îndurerat au însotit aria „Adieu, notre petite table“ din actul secund. Minunata atmosfera! În tabloul Cours la Reine, celebra arie cu gavota a curs cu stralucirea unei cupe de sampanie, dar si cu finete provocatoare. Dupa o superba imploratie catre divinitate, „Pardonnez-moi, mon Dieu“, aceeasi seductie fara margini a cucerit si în scena de la St. Sulpice, când legato-ul incitant a fost ireprosabil. „N’est-ce plus ma main…“. Spectaculoasa s-a aratat diva în actul care se petrece în ambianta hotelului parizian Transilvania si a fost sfâsietoare în scena finala.
Anna Netrebko 2012
Si totusi, ce ar fi nou la Anna Netrebko 2012? În primul rând, câteva kilograme în plus – ah, când ma gândesc la silueta Julietei si a lui Manon de acum 6-7 ani! – si un look care reflecta bine cei aproape 41 de ani. De aceea, atitudinea scenica a artistei în primul act – de o mobilitate extrema ca adolescenta jucausa de… 16 ani – nu mi s-a mai parut concordanta cu aspectul fizic. Cred ca regizorul Laurent Pelly si soprana însasi trebuiau sa sublinieze ingenuitatea si naivitatea eroinei mai mult prin subtilitati si sugestii decât printr-o miscare exagerata, s-o recunoastem, deloc potrivita noii alure a divei. Desavârsita din acest unghi actoricesc a fost abia mai târziu, prin senzualitatea care respira din fiecare aparitie, în actele II, III si IV.
O si mai mare consistenta a vocii de acum anunta apropierea de noi roluri, mai putin virtuoze. Tatiana din „Evgheni Oneghin“ de Ceaikovski este deja pe afisul viitoarelor stagiuni, se vorbeste si de Leonora din „Trubadurul“. Cel putin pentru ultimul, redirectionarea potentelor vocale va fi radicala pentru intrarea valabila în stilistica verdiana. Pe de alta parte, vibrato-ul s-a mai accentuat, nu îngrijorator, dar se sesizeaza. Probabil, Manon va iesi în curând din lista rolurilor, mai ales ca supra-acutele esentiale nu mai functioneaza fara repros. Ma gândesc la cele doua note de Re ale ariei si gavotei, usor rigide, cu cea de-a doua atacata sub tonul corect si reabilitata pe parcurs. Daca nu le va repara, perfectionista Anna va renunta în mod sigur la personajul Manon. La valoarea ei, nu-si poate permite. Una peste alta, Anna Netrebko ramâne o foarte mare cântareata – actrita, excelenta vocalista, cu sonoritati rafinate pline de prospetime, mobila si fara clipa de ragaz în scena.
La Belle Époque
Laurent Pelly a produs o viziune a opusului lui Massenet, s-o numesc clasica, translatata cu peste 100 si mai bine de ani fata de originalul libretului, catre perioada în care a fost compusa, binecunoscuta La Belle Époque de final de veac XIX. Un spectacol în care decorurile lui Chantal Thomas sunt surprinzator de austere. Încearca stilizari, dar, iata, hanul din Amiens (din primul act) este de fapt o curte interioara înconjurata de ziduri masive prin care se deschid câteva ferestre. Un subsol legat de oras printr-o scara. Ceva similar vazusem într-o montare a operei „Fidelio“ de Beethoven, dar acolo era vorba de o… închisoare. În actul secund, catre micuta camera a celor doi îndragostiti duc din nou scari, pentru care se pare ca realizatorii au o obsesie. Se urca, se coboara frenetic. Nici tabloul Cours la Reine, pe malurile Senei, nu pare mai inspirat, numai ca locul treptelor este luat de planuri înclinate. Mai realizat a fost tabloul manastirii Saint-Sulpice, desi patul abatelui Des Grieux este plasat chiar lânga o coloana din naos. Ciudata inventie! Si din nou un subsol, de data aceasta cu aspect de buncar cu pereti goi, a fost ambientul salii de joc a Hotelului Transilvania. O imagine potrivita a subteranelor împatimitilor ilegali ai cartilor de joc.
Actualul în mizanscena lui Laurent Pelly se manifesta însa prin modernitatea jocului scenic, prin actoria intensa, ca de obicei dinamica si plina de expresie. Costumele sunt bine încadrate în epoca, având tente uniforme de alb-negru pentru coristi, dar extravagante pentru Anna Netrebko în actele III si IV, per total sase la numar, un record pentru un singur artist într-un singur spectacol!
Un tenor de clasa
Partenerul Annei Netrebko în rolul des Grieux a fost polonezul Piotr Beczala, care împlineste 46 de ani în 2012. Pentru mine, a fost o surpriza foarte placuta prin lirismul intens si frazarea minunata, pigmentata cu mezzevoci, prin cântul dulce si acutele sigure. Rolul abunda în note înalte de Si bemol si presupune o tesatura vocala dificila. Daca ar fi sa ofer doar un exemplu pentru toate acestea, ma opresc la eleganta cu care Beczala a derulat aria „Ah, fuyez douce image“ (scena de la Saint-Sulpice). Mai apoi, clipele zbuciumate din duetul cu Manon au fost redate absolut memorabil, atractia si „chimismul“ (iata, folosesc acest barbarism la moda!) dintre cei doi fiind perfecte. Am un singur repros, care tine de aversiunea mea pentru emisia în falsetto în partiturile romantice. Este vorba de nota de La natural a ariei „En fermant les yeux“, visul (actul al II-lea). Orice tenor a carui tehnica îi permite cântul în mezzavoce ar trebui sa evite falsetti, un procedeu învechit, apartinator unei alte epoci a evolutiei vocilor, când notele acute cu rezonanta „de piept“ nu fusesera înca inventate.
Meritorie a fost pronuntia în limba originala, Beczala chiar graseiaza ca un nativ francez, si micile scapari sunt cu totul sporadice. De altfel, pregatirea spectacolului a fost exceptionala, ca de obicei, la Metropolitan. Ma refer aici nu numai la partea muzicala ci, în mod precis, la modul de rostire a prozei de catre toti solistii, perfect autentic, à-la-Comédie-Française.
În alte roluri au cântat bine basul David Pittsinger (mult iubit de americani – am aflat la Los Angeles! –, aici în rolul Contelui des Grieux, dar, în arietta de la St. Sulpice, cu un Fa acut prea dur, care a alterat linia de sunet altminteri frumos desenata), apoi baritonul Paulo Szot (Lescaut) si, poate mai putin performanti din perspectiva vocala, dar excelenti actori, tenorul Christophe Mortagne (Guillot de Morfontaine) si baritonul Bradley Garvin (De Brétigny).
Orchestra si Corul de la Met au fost foarte competitive, asa cum ne-au obisnuit. La pupitru, Fabio Luisi, 53 de ani, dirijorul principal al teatrului. O bagheta puternic personalizata, cu solida aplecare stilistica si mare apetenta pentru dinamica. Cum le place americanilor!