Douăzeci de limbi vii şi moarte, un concert în curs de compunere şi o teorie cuantică deja elaborată. IQ-ul e fabulos, dar omul e singur. Un retard remarcabil, un coeficient redus de inteligenţă se ghicesc la fata cu mâinile încleştate, gura strâmbă şi gesturi poticnite. Acelaşi om! Tot singur. Poate că v-aţi amintit deja de romanul Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, pe care tânăra actriţă Iulia Colan l-a transformat într-o monodramă de o oră la Teatrul ACT, schimbând genul personajului principal, Charlie.
Pe scenă, o femeie de treizeci şi doi de ani, cu faţa asimetrică, cu gura într-o parte şi degete încovrigate, senină şi locvace, îşi povesteşte experienţele. Rosteşte cuvintele greşit. Nu s-a deprins să ridice ochii din pământ. Dar discursul său acoperă un întreg univers: brutăria în care lucrează, vocile auzite în copilărie, scatoalcele încasate de la mamă, relaţia împiedicată cu spaţiul şi cu restul lumii care îşi bate joc pe îndelete de ea, fără ca fata să-şi dea măcar seama.
Actriţa decupează câteva scene relevante pentru traseul pe cât de spectaculos, pe atât de tragic al evoluţiei şi involuţiei personajului, păstrând structura de raport ştiinţific, pe date, din martie până în noiembrie, ţinut de pacienta-observator. Uşor de asimilat acest excurs în creşterea şi descreşterea individului cu o parabolă a devenirii speciei, de la neştiinţă inocentă la cunoaştere obiectiv-rece. Însă, indiferent de perioada traversată, lumea îşi împrăştie atracţia asupra oricărui privitor. Se varsă şi se oglindeşte chiar şi în mintea îngustă a lui Charlie.
La fel ca în primul capitol din Zgomotul şi furia al lui Faulkner, când povestea ajunge la cititor prin senzaţiile unui retard, şi aici întreaga lume e circumscrisă limitelor strâmte dictate de creierul unei înapoiate mintal. Dar e o lume vie care constă în muncă, în relaţia cu mama ruşinată/ înţelegătoare/ aspră, în simpatia şi apoi atracţia pentru doctor şi mai ales în sentimentele amestecate pentru Algernon, concurentul ei direct. El este şi prietenul, şi marele duşman, căci şoarecele, după operaţia experimentală pe creier, o întrece sistematic la testele de inteligenţă („Nu pot să-l sufăr pe şoarecele ăsta, că mă bate tot timpul la puzzle”, spune ea îmbufnată). Iulia Colan dozează bine ludicul pe care îl aduce seninătatea prostiei. Dar Algernon mai reprezintă ceva: oglinda şi viitorul fetei după ce va suferi aceeaşi operaţie.
Fără ca, timp de o oră, să se ridice de pe scaun, actriţa alege o manieră lucid-rece pentru periplul personajului de la fata cu o fărâmă de minte la femeia căreia îi creşte spectaculos IQ-ul, devenind material viu, numai bun de investigat pentru cercetători la conferinţe. Fin, pe nesimţite, dar cu acumulări cu atât mai surprinzătoare, actriţa schimbă registrul de la fetiţa cu gura într-o parte la femeia stăpână pe sine, ocupată să observe şi să consemneze în rapoartele ştiinţifice modificările petrecute în fabulosul său creier. Care, inevitabil, va fi condamnat să se degradeze şi să regreseze vertiginos la nivelul de dinainte. Charlie are numai câteva luni în care poate să-şi trăiască viaţa de om dezvoltat mental, în care poate să iubească (evident, pe doctor!), pentru ca apoi, conform dublului său, Algernon, să prevadă şi să asiste (din ce în ce mai puţin, dar totuşi conştient) la rapida sa involuţie. Ca în orice tragedie, destinul e invincibil. Fărâmiţarea minţii, la care spectatorul devine martor direct, pierderea inteligenţei, întunecarea funcţiilor biologice, tragismul celei ce ştie ce se va întâmpla, dar nu poate decât să asiste fără să intervină, zgândăre din belşug angoasele fiecărui spectator. Dar poate şi mai dureros se insinuează presimţita nostalgie a fetei după farmecul cunoaşterii şi infinitul orizont pe care aceasta îl deschide.
Impactul e puternic, căci istoria conţine în sine o doză uriaşă de emoţie. Să recunoaştem că, într-o interpretare sensibilă, riscul de patetism şi de melodramă nu ar fi fost deloc neînsemnat. Inteligentă, actriţa îl contracarează prin jocul minimal, prin nuanţa de austeritate în care alege să interpreteze. Nici o emoţie la vedere! Totuşi, tragismul poveştii şi mai ales singurătatea pe care o presupune atât existenţa printre oamenii pentru care e doar subiect de distracţie, cât, mai târziu, izolarea celei cu un IQ mult peste semeni, devenită curiozitate de laborator, acţionează subteran asupra publicului, strivindu-i gradele de distanţare-protecţie. Imposibil ca durerea să nu se infiltreze subtil în orice spectator. Experimentul Iuliei Colan a reuşit.
