Estetician, critic literar şi istoric al culturii, poet, memorialist, traducător (a tradus din lirica lui Lucian Blaga în spaniolă), Alexandru Husar era, înainte de toate, Profesorul (cu majusculă), magistrul, cum îi spuneam noi, dar şi cum ni se adresa el însuşi cu cordialitate, în diverse colocvii, dezbateri pe diverse teme sau la examene. Îmi aduc aminte de examenul la Estetică, în anul al IV-lea, care a constat practic într-un dialog de neuitat în ce mă priveşte. Profesorul s-a bucurat de modestele mele răspunsuri şi comentarii produse sub imperiul emoţiei fireşti şi le-a apreciat în consecinţă. Marii dascăli ai almei mater sunt profesori de gândire. Este bine ştiut că, de pildă, G. Călinescu era un adversar intratabil al celor care în sala de curs notau cu conştiinciozitate, cuvânt cu cuvânt, ceea ce spunea el. Călinescu propunea un model de gândire, convocând, incitând spiritul reflexiv şi creativ al celor care îl ascultau. Devenea de-a dreptul furios când, de pildă, ţinându-şi celebrele prelegeri la Universitatea din Iaşi – neegalate de nimeni vreodată şi devenite substanţa admirabilei cărţi Principii de estetică – îi descoperea cu privirea în numerosul auditoriu, format întotdeauna din studenţi de la diverse facultăţi, dar nu numai, pe cei care, în loc să-i urmărească demonstraţia, spectacolul gândirii şi al rostirii, erau preocupaţi de consemnarea cât mai fidelă a discursului său scânteietor.
Alexandru Husar face parte din categoria acelor cărturari erudiţi pe care, pentru a-i cunoaşte cu adevărat, trebuie să-i cauţi nu numai în biblioteci, ci şi în sufletele şi caracterul zecilor de promoţii de studenţi. Acolo îi găseăti poate mai vii ca oriunde. Unul dintre exemplele care îmi vin în minte este şi cel al Zoei Dumitrescu Buşulenga. Pentru mine şi pentru mulţi colegi, astăzi scriitori, critici şi istorici literari, jurnalişti de prim plan, alţii profesori, imaginea definitorie a lui Alexandru Husar este cea a omului de la catedră sau, dacă vreţi, de la tribună. Cu un discurs nu o dată înflăcărat, aş spune un discurs îndrăgostit, ca să preiau sintagma lui Roland Barthes, el te ţinea, aăa-zicând, captiv – o captivitate reconfortantă – indiferent de tema pe care o aborda. Şi asta pentru că – dincolo de informaţia revelatoare, dincolo de ideile şi de formulările inspirate, de retorica rafinată, de judecăţi, acestea din urmă uneori excesiv de generoase – impresionau pasiunea, implicarea sufletească a magistrului. Oralitatea şi scrisul său erau ale unui erudit la care ideile deveneau personaje într-o frumoasă naraţiune, fiindcă erau mai întâi trăite şi apoi exprimate. Se asemăna cu un alt neuitat profesor al nostru de la Facultatea de filologie a Universităţii ieşene: romanistul Ştefan Cuciureanu. Nu demult, un cunoscut critic şi istoric literar – ardelean, ca şi cel pe care îl evoc aici – dar netrecut, precum el, prin proba intelectuală a tuturor celor trei mari provincii româneşti, îndeosebi prin cea a Moldovei, cu melancolia şi poezia ei, dar şi cu vocaţia spiritului critic întemeietor, îl trecea pe Alexandru Husar în rândul „autorilor de raftul al doilea“. Astfel de situări sunt cel puţin riscante. Fie şi numai dacă avem în vedere că depinde de ce şi cine ocupă raftul întâi. Dacă pe acesta stau, de exemplu, şi stau neclintiţi, Hasdeu, Iorga, Pârvan, Ibrăileanu, Călinescu sau Lovinescu, cine nu ar fi bucuros să poată fi distribuit pe raftul al doilea? Dar asemenea judecăţi frivole nu-şi au rostul. Ceea ce contează e că studiile şi eseurile lui Alexandru Husar, fostul doctorand la Universitatea din Cluj al lui Lucian Blaga, care îl răsfăţa numindu-l „tânărul filosof“; asistent, tot acolo, al lui D.D.Roşca – autorul antologicului eseu Existenţa tragică -, dar şi al marelui istoric David Prodan; discipol, în fine, la Bucureşti, al lui Tudor Vianu, sunt de referinţă. Fatalmente, le lipseşte poate ceva din flacăra rostirii autorului, însă în austeritatea literei tipărite ele nu sunt mai puţin convocatoare spiritual, mai puţin profitabile, în primul rând pentru istoricul culturii şi al mentalităţilor.
Lucrările lui Alexandru Husar sunt ale unui analist, teoretician, estetician, dublaţi de istoricul riguros documentat. Privea consecvent faptul de cultură, opera artistică din perspectiva tradiţiei. În concepţia sa, a vorbi despre modernitate în afara tradiţiei este un nonsens. Sunt elocvente din acest punct de vedere şi câteva din cărţile sale: Noi şi Europa (Istorie, cultură şi civilizaţie), Periplu prin memorie (O, tempora!), Tradiţii naţionale (în estetică şi filosofia artei).
Alexandru Husar îmbină, nu o dată, hermeneutica cu memorialistica, precum într-un volum apărut în 2008, intitulat Lucian Blaga între amintire şi actualitate. Citez un fragment din textul în care autorul schiţează un portret al poetului şi filozofului: „Îl cunoscusem cândva, cu ani în urmă, personal la Braşov (la conferinţa sa despre Şaguna) şi-l vizitasem, în culmea gloriei, în goetheana sa aşezare de la Sibiu. Îl întâlnisem apoi, ani de-a rândul, adesea, la Cluj, fostul său Weimar, de care se leagă dacă nu cei mai buni, în orice caz cei mai rodnici ani ai vieţii poetului. Pe străzi laterale, unde-l purtau paşii rari, parcă aerieni, în micul său cabinet de la Institutul de filosofie, în cofetăria de alături, unde venea dimineaţa la o cafea, ori pe culoarele bibliotecii centrale, sau în marea sală de la etaj, unde-şi claustrase biroul de bibliotecar, era o bucurie întâlnirea cu dânsul, un ceas al reculegerii în «marea trecere», o înfiorare de spaţii sub bolţi sofianice, ceva de transcendent ce coboară… Citindu-mi cu glasul său de violoncel, ca un adolescent: „Într-un regat lângă mare, pe care / Poate că ai să-l cunoăti într-o zi, / Trăia odată, de mult, o fată / Pe nume Annabel Lee“ – traducerea sa din Edgar Poe – sau Odă la o urnă grecească de Keats (pe atunci nepublicate), vorbind de o lucrare ce avea să încheie, ca o cupolă, sistemul său filosofic, ori de a doua sa tinereţe, îl ascultam în tăcere contemplând cu sfială, sub arcadele vii ale sprâncenelor lui luciferice, ochii săi mari de pasăre a înţelepciunii sau privind cu fereală, dacă nu cu discreţie, mâinile sale de cardinal. Voinic şi înalt, ca un Oscar Wilde, în desăvârşita-i eleganţă morală, un Prinţ fericit, urmărind rândunelele şi gloria-i postumă, cu ochii în zări, poetul avea o nobleţe a tăcerii şi-n toate – măreţia calmă şi simplitatea nobilă a unei statui antice“.
Tradiţia culturii noastre este proiectată de Alexandru Husar în context european. Ideea europeană – distinge apoi istoricul culturii – se bazează, la rândul ei, pe trei mari tradiţii: ştiinţifică, filosofică şi morală de sursă elenică; juridică şi politică de sursă romană; religioasă de sursă creştină. Privind diacronic, istoricul constată că la noi ideea europeană „n-a fost şi n-a rămas o idee izolată. N-a fost apanajul unei grupări efemere, al unei miăcări de moment, al unei publicaţii cu acest titlu. Această idee, având antecedentele străvechi şi o îndelungată, vie posteritate, în perioada dintre cele două războaie, a constituit o constantă a gândirii înaintate, o preocupare a noilor generaţii, care-o impun cu strălucire şi forţă. După cum ea nu a fost un produs tardiv al istoriei noastre, reacţie spontană a unor minţi izolate într-un veac luminos, ci rezultanta organică a unei evoluţii în pas cu evoluţia culturii autohtone, emblema ei. Nu e o surpriză, deci, un accident, ci o idee ce brăzdează istoria eroică, de secole a poporului nostru, în decursul căreia a ars mereu vie flacăra luptei pentru libertate şi neatârnare, pentru progres, pentru afirmare deplină şi neîngrădită a geniului său creator în consens cu aceea a popoarelor europene“.
Aş încheia aceste însemnări – în chip de omagiu, acum, la cinci ani de la plecarea definitivă a lui Alexandru Husar – cu o confesiune. Îi datorez între multe altele deschiderea faţă de un mare curent artistic. Este vorba de neorealism. Mi-a rămas în memorie pentru totdeauna ceea ce ne-a revelat profesorul Husar vorbindu-ne despre acest poate cel mai fecund curent din întreaga istorie a artei filmului, unul care a influenţat puternic şi literatura, îndeosebi pe cea din a doua jumătate a secolului trecut. Prelegerile lui Alexandru Husar pe această temă, referirile sale la capodopere cinematografice ilustrând curentul amintit, între care Hoţii de biciclete a lui Vittorio de Sica, au stimulat profund interesul celor care eram atunci tineri „ucenici la clasici“. Peste ani, călătorind de mai multe ori la Roma şi vizitând faimoasa Cinecitta, unde au fost create binecunoscutele capodopere neorealiste, primul meu gând s-a îndreptat spre ceea ce ne spusese cândva cu atâta pasiune şi molipsitoare emoţie fermecătorul magistru.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 461