Al. I. Amzulescu s-a mutat în Tinutul Nemuririi

Cu doar câteva luni înainte de împlinirea vârstei de nouazeci de ani, unul dintre ultimii reprezentanti ai generatiei vârstnice din folcloristica româneasca, Alexandru I. Amzulescu (4 decembrie 1921 – 9 august 2011) a plecat, la vremea concediilor si a vacantelor, discret, cu delicatetea lui caracteristica, într-o ultima si fara de întoarcere calatorie, luând drumul mai vârstnicilor sau mai tinerilor sai colegi de la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei Române, retrasi si ei în linistea eternitatii – Ovidiu Bârlea, Corneliu Barbulescu, Adrian Fochi, Mihai Pop, Romulus Vulcanescu, Andrei Bucsan, Constantin Costea, Emilia Comisel, Mariana Kahane si multi altii. Luptându-se, cu dârzenia si înversunarea olteanului de la Valea Stanciului-Dolj, cu o boala perfida si necrutatoare, Domnul Amzulescu – nu am putut niciodata sa-i spun altfel –, gasea puterea, la sfârsitul întâlnirilor noastre din ultimii ani, sa glumeasca trist, raspunzând  urarilor mele de bine si de sanatate de la despartire („Sanatate, sa ne vedem cu bine“), cu un „citat“ din zicerile „unuia de la noi“, adica un oltean de-ai lui: „multumesc, dar nu prea cred!“
Luciditatea, care este, de ce sa nu o spunem, o grea povara, l-a însotit toata viata, facându-l sa-i priveasca pe toti si pe toate cele care i-au luminat sau, dimpotriva, i-au înnegurat existenta, „încrâncenat si vesel totodata“, cum scria într-un „epilog târziu“ la una din marturiile sale poetice: „Fusei si eu din fire un cinic, o gloaba neastâmparata (si un bicisnic!)“, „cinic“ fiind însotit de o nota explicativa: „Nu întâmplator cuvântul provine de la câine (gr.)“ (iar bicisnic, completez eu, de asemenea subliniat în text, înseamna „care nu-i bun de nimic; nevoias, slabanog; pacatos, misel“, din slv. becisniku, ‘fara cinste’,  Cf. Saineanu).
Al. Amzulescu era foarte rezervat în ceea ce priveste propria viata – toate încercarile, nu numai ale mele, de a-l face sa se „spovedeasca“ în fata microfonului au esuat; probabil ca, vreodata, a regretat el însusi aceasta atitudine retractila, pe care si-o impunea chiar si în discutiile strict particulare, când, în toiul evocarii (era un povestitor fermecator), se oprea, zicând, dupa caz, fie „sa lasam asta“, fie „da-i dracului si pe astia“. Asa se face ca mici fragmente din biografia sa si, mai larg, din istoria zbuciumata a folcloristicii românesti din ultimii saizeci de ani, vor ramâne pe veci obscure.
Din triunghiul stelar al cercetatorilor sectorului de literatura populara de la Institutul de Folclor (Institutul de Etnografie si Folclor) – Al. I. Amzulescu, Ovidiu Bârlea, Adrian Fochi –, Amzulescu s-a dovedit a fi cel mai consecvent misiunii sale, ramânând neclintit, în scaunul sau de cercetator, timp de putin peste treizeci de ani când a fost pensionat, printr-o decizie administrativa (el zice „liberarea mea din functie“) înainte de a fi împlinit vârsta de saizeci si doi de ani, cu gradul stiintific de cercetator II! (aceasta era una dintre înnegurarile sale). Si Bârlea (1917-1990) a fost la fel de consecvent, scurta perioada cât a functionat ca profesor de folclor la Universitatea din Timisoara fiind trecuta cu vederea în biografia sa, iar Fochi (1920-1985) a „migrat“, din varii motive, tot spre un Institut de cercetari al Academiei, de unde a revenit la IEF, fiind pensionat si el, tot la fix  saizeci si doi de ani, ca si colegul Amzulescu.
Cei trei au scris istorie în cercetarea folcloristica româneasca, mergând cu cerbicie fiecare pe drumul sau: Ovidiu Bârlea s-a dedicat studiului prozei populare, Al. I. Amzulescu a insistat asupra epicii populare în versuri, iar Adrian Fochi a fost preocupat de studiile comparatiste în domeniul folclorului versificat mai ales. Fiecare a dat opere fundamentale, marcând decisiv dezvoltarea studiilor din domeniile respective. Toti trei au publicat aproape tot ce au produs în decursul celor patruzeci-cincizeci-saizeci de ani de viata activa, Amzulescu fiind cel mai longeviv dintre ei toti (l-a întrecut doar Mihai Pop, nascut în 1907 si decedat în anul 2000, la aproape nouazeci si trei de ani, relatia celor trei corifei ai folcloristicii românesti postbelice, angajati ai Institutului de Etnografie si Folclor, cu fostul lor director stiintific, director adjunct si director plin ar putea face, cândva, obiectul unei istorii critice si anecdotice a disciplinei; dintre toti, Amzulescu îi era cel mai atasat, preluând, în lungile si desele absente ale „sefului“ toate obligatiile acestuia, caruia îi zicea, la revenire, „mon colonel“; ceilalti doi i-au fost fatis (Bârlea) sau mai discret (Fochi) ostili).
Dar nici între cei trei, apartinând, practic, aceleiasi generatii si mâncând, în fapt, aceeasi pâine amara a Razboiului, a „eliberarii Patriei de catre trupele sovietice“ si a marilor schimbari sociale si politice din deceniile urmatoare, nu au existat relatii foarte cordiale: de citit, în acest sens, paginile consacrate de Barlea lui Amzulescu în „Istoria folcloristicii românesti“ (1974, p. 555-556) – alt prilej de înnegurare a de curând disparutului, mai ales ca, îmi spunea când venea vorba despre acesta, îi era recunoscator, fiindca, zicea, „m-a dus de mâna la Institut“, dar care uitase, nu se stie de ce, ca – si citez din nou, din memorie, desigur – „l-am culcat cu noi în pat“ când venise din prizonierat.
Constantin Eretescu, coleg cu toti trei la I.E.F., face câte un portret obiectiv fiecaruia, punând diferenta de comportament si de mod de viata pe predispozitiile native, legate de locul de obârsie. Lui Amzulescu îi recunoaste „vitalitatea olteneasca“ si, poate, un fel de usuratate care îl face sa nu dramatizeze prea mult o întâmplare din tinerete care i-ar fi marcat, totusi, viata (despre care mie nu mi-a vorbit niciodata). Consecinta acelei experiente era ca Al.I.A. „accepta repede sa îndeplineasca dispozitiile care veneau de sus. Altminteri, un om prietenos, cu umor, vorba iute si judecata limpede. s…t Era în acelasi timp un om de stiinta cu o mare deschidere. Lui îi datoram clasificarea si organizarea întregului fond românesc de balade si cele mai bune antologii ale genului, pe lânga multele studii în mai toate ariile folclorului“.
Dedicat trup si suflet studierii baladei populare românesti, despre care a scris tomuri fundamentale: „Balade populare românesti“, vol. I-III, 1964; „Cântece batrânesti“, 1974; „Cântecul epic eroic. Tipologie si corpus de texte poetice“, 1981; „Balada familiala. Tipologie si corpus de texte poetice“, 1983; „Cântecul nostru batrânesc“, 1986; „Valori de patrimoniu ale cântecului batrânesc din Oltenia“, 2000; „Miorita si alte studii si note de folclor românesc“, 2001; „Miorita“, 2005, lui Al. I Amzulescu nu-i erau straine nici alte sectiuni definitorii ale literaturii orale românesti, memorabile fiind studiile din vol. „Repere si popasuri în cercetarea poeziei populare“, 1989, antologia „Capodopere ale literaturii populare românesti. Frunza verde, floare mândra…“, 2003, în fine, „Cântecul poporan din Muscel“, în „Colectia Nationala de Folclor“ (coeditor Marian Munteanu, 2010).
Liniile portretul pe care i l-am facut la împlinirea vârstei de saptezeci si cinci de ani („Lucida si statornica iubire“, „REF“, tomul 41, nr. 5-6, 1996) nu s-au modificat esential; dimpotriva, vreau sa cred, s-au mai adâncit: „Distins, elegant, cordial, afisând o civilitate usor ostentativa care poate sa induca, la prima vedere, o oarecare raceala si sa astearna între interlocutori o oarecare distanta, Al. I. Amzulescu se dovedeste a fi, pe masura ce îl cunosti mai bine, un bucurestean sadea, locuind de câteva decenii, împreuna cu atasata sa sotie, în chiar – cum se zice – buricul târgului, un orasean deci, care nu si-a uitat radacinile oltene, un intelectual rafinat, cu o solida cultura filologica, apt sa comunice mai bine decât altii cu interpretii de folclor, tarani, lautari; un învatator, în traditia parintilor sai, al colegilor de la Institutul de Etnografie si Folclor pe care i-a scolit cu pricepere si tact timp de peste treizeci de ani (1950-1983), cât a functionat aici pe post de cercetator stiintific principal (din 1956), de secretar stiintific (1958-1969), de sef al sectiei de folclor si al sectorului de literatura populara (1969-1983)“.
Mutat, de acum, pe Tarâmul Nemuririi, Alexandru I. Amzulescu ramâne printre noi, cu noi, prin cartile si studiile sale.