Adrian Nastase s-a hotarât sa publice documente relevante din perioada in care a ocupat fotoliul de ministru de externe. Sub egida Fundatiei Europene au aparut pâna acum sapte volume cu incitantul titlu „România dupa Malta. 875 de zile la Externe“. Ultimele doua abia au vazut lumina tiparului. Sunt reunite documente de politica externa, corespondenta si note diplomatice, interviuri, declaratii de presa din perioada 28 iunie 1990 – 31 decembrie 1991, agenda cotidiana de lucru a ministrului. Editia beneficiaza de competenta si acribia a doi profesionisti cu har, istoricul George G. Potra si Ana Potra, ingrijitorul si, respectiv, redactorul editiei.
Premisa asezata la constructia cartii socheaza: soarta României (si nu numai) nu ar fi fost decisa de cei mari la conclavul Bush – Gorbaciov de la Malta din 2-3 decembrie 1989. Sa urmarim argumentatia: „Amatorii de teorii ale conspiratiei vor fi dezamagiti. Nu le voi confirma parerile potrivit carora Summit-ul americano-sovietic din decembrie 1989, de la Malta, a fost, prin intelegerile convenite, o alta Yalta pentru România… Efectele ei asupra Europei si României au fost insa de aceeasi amploare, chiar daca nu de acelasi sens, cu cele ale intâlnirii din iarna anului 1945“ (vol. I. p. 9-10). Mai clar: Adrian Nastase nu impartaseste „teoria conspiratiei“. Pentru unii este de discutat! Premisa pentru care opteaza autorul este, sa o spunem de la inceput, sustinuta permanent de substanta cartii. Daca nu a fost conspiratie, atunci soarta românilor a fost (si) in mâinile lor. Aceasta nu elimina contextul extern si nici implicarea factorilor endogeni. Nici nu se poate. Alternativa la conspiratie este forta istoriei. Momentul prabusirii regimurilor comuniste in Europa de Est, inclusiv in România, a fost dictat de imperativele istoriei. In acest caz, destinul României in 1989 este un dat. Daca suntem de acord, atunci, in logica aceasta, noua, românilor, ne-ar fi ramas sa intelegem ce se intâmpla cu noi ca români si, intelegând rosturile timpului, ar fi trebuit sa fi avut abilitatea de a intra in cadenta istoriei in miscare.
Când preia portofoliul la Externe, la 28 iunie 1990, România intrase intr-o perioada delicata si Europa nu-si clarificase ecuatia puterii politice. Dupa caderea regimurilor comuniste din Europa de Est continentul nu si-a recapatat automat linistea: „…finalul Razboiului Rece nu a coincis cu un moment in care pacea sa poata fi gestionata coerent, scrie Adrian Nastase. Invingatorii nu erau pregatiti sa câstige. Principiile in numele carora Vestul a infruntat cinci decenii totalitarismul incepeau sa fie asumate in Est, dar nu existau inca nici doctrine, nici politici si nici institutii suficient de adecvate acestei noi realitati“.
Cartea este oglinda „pledoariei pentru o reconstructie a politicii externe“ in acele conditii complicate ce aparusera in regiune ca urmare a prabusirii regimurilor comuniste, miscarilor centrifuge din URSS, unificarii Germaniei, crizei din Orientul Apropiat, izbucnirii primului razboi din Golf etc. Toate acestea sunt tratate prin prisma socurilor care le produceau in spatiul in care se afla România. Intr-un articol scris pentru „Lumea azi“, publicat in nr. 35 din 30 august 1990, Adrian Nastase scria: „Putin previzibile cu câtva timp in urma, schimbarile profunde care au loc in Europa Centrala si de Rasarit, restructurarea raporturilor sovieto-americane, ca si progresul extraordinar de rapid pe calea unificarii Germaniei au dat noi dimensiuni, dar si o serie de alte „necunoscute“ problematicii securitatii si cooperarii pe continentul european“ (vol. 1. pag. 238).
La 21 noiembrie 1990, ministrul de externe este in delegatia condusa de presedintele României, Ion Iliescu, care participa la Paris la reuniunea pentru adoptarea „Cartei de la Paris pentru o noua Europa“. La o masa rotunda, ca reactie la o intrebare, el precizeaza: este o tendinta de a judeca tarile Europei de Est dupa aceleasi criterii, in ciuda faptului ca diferentele dintre ele sunt enorme. In Polonia, Cehoslovacia, Ungaria a existat in perioada totalitara o opozitie indelungata. In România nu a fost o opozitie care sa poata forma o noua echipa“ (vol. 2, pag 170). Sa reamintim in treacat ca dupa un vârf de simpatie produs in primele ore ale evenimentelor din 22 decembrie 1989, capacitatea României de a asimila lectia democratiei occidentale, disponibilitatea si eforturile ei pentru constructia statului de drept si dificultatile pe drumul economiei de piata au fost privite cu rezerve in Occident. „In România, iesirea din totalitarism nu s-a facut prin negociere, ci printr-o Revolutie. De unde sa luam oameni care sa corespunda criteriilor dupa care suntem judecati? Iata oamenii noului guvern. Echipa a venit in principal din domeniul academic. Acest lucru a generat multe probleme. Apoi a fost o anumita asteptare in strainatate, in legatura cu schimbarile, care nu s-a realizat“. (ibid.)
Rezervelor Occidentului trebuie sa li se adauge spasmele politice din România greu de acceptat, greu de suportat, greu de tratat. România facuse, este drept, unele erori de parcurs, dar acestea au fost, din motive diferite, supralicitate si folosite la instituirea unui tratament diferentiat. Mineriada din 13-15 iunie 1990 si intâmplarile de la Târgu-Mures din martie 1990 au cazut ca un blestem pe capul românilor. Ambele evenimente vor fi exploatate de toata lumea si vor deveni noi alibiuri pentru hranirea rezervelor strainatatii. Adrian Nastase spune acest adevar franc si abrupt, dar explica si cauzele. El câstiga, pe aceasta cale, credibilitate, mai ales ca in pledoariile lui doua adevaruri istorice nu sunt escamotate: nu reia in termenii generali si consacrati explicatiile modului violent in care tara noastra a iesit din totalitarism, ci califica lapidar evolutia ca „episod atipic al tranzitiilor in Estul Europei“; in al doilea rând, recunoaste ca, in timp ce in celelalte state comuniste au fost instalate guvernari de dreapta, „România a produs o guvernare de stânga“. Cum el insusi facea parte din aceasta „guvernare de stânga“, pozitia lui prezinta interes in discutiile cu partenerii. Ministrul contribuie la explicarea, nu si la inlaturarea imediata a tratamentului discriminatoriu aplicat României si românilor. Ar fi fost greu, Occidentul avea preferinte impartite. O raza de lumina vine dinspre Franta, presedintele François Mitterrand este primul sef de stat occidental care soseste la Bucuresti. Mediul politic românesc, impregnat de ostilitatea unei parti a opozitiei, saluta prezenta sa in mod diferit: unii cu recunostinta, altii cu speranta recunoasterii. Istoricii ar trebui sa explice mai convingator atât momentul cât si gestul si sa nu mai lase politicienilor si mass-media teren de manevra. Pentru ca pozitia lui Mitterrand in trecutul apropiat (ma refer la angajamente ante-decembriste ale Frantei privind evolutiile din România), ar merita sa fie coroborata cu interesul acestui stat, istoric de altfel, pentru tara noastra. Intrarea României in Francofonie – la care ministrul Nastase a fost ceva mai mult decât martor -, este o initiativa franceza care, de altfel, ne-a convenit. In afara acestui episod promitator, românii continua, chiar in Franta, as zice, pentru o vreme, mai ales in Franta, sa fie priviti cu rezerva, pusi in carantina, observati si studiati cu grija intr-o prelungita expectativa. Sprijinirea economica si politica de care aveam atâta nevoie este tergiversata.
Marturii interesante se refera la semnarea Tratatului politic cu URSS, in 1991. Nastase face o vizita la Moscova (in drum, si la Chisinau si Kiev) pentru discutii preliminari cu ministrul de externe Alexandr Bessmertnih. Pentru pregatirea vizitei, ministrul da instructiuni echipei apropiate care indica o atentie majora pentru soarta Basarabiei: „Sa vedem daca, prin continutul sau, Tratatul nu ingradeste, la nivel juridic, posibilitatile de contacte cu Moldova“ (vol. 4, pag.149). La Moscova, ridica problemele politice, economice, juridice sensibile dintre România si URSS si-i spune lui Bessmertnih: „Nu este un secret pentru dvs. ca avem de invins o anumita rezerva a societatii românesti in relatiile cu URSS, ca si o reactie, in mare parte artificiala, legata de oportunitatea Tratatului“ (vol. 4, pag. 162). Nastase il previne pe ministrul sovietic: este foarte util sa realizam o politica a deschiderii supapelor, incât sa nu lasam sa se manifeste tensiuni, nici la noi, nici in Moldova…Vrem sa intelegem felul in care evolueaza Uniunea, care sunt prerogativele republicilor, pentru a dezvolta relatii si cu ele, in cadrul constitutional dat. In acest context, doresc sa subliniez ca respectam dorinta celor din Republica Moldova de a-si afirma identitatea nationala si cultura. Desigur, evolutiile din Moldova nu ne pot lasa nepasatori. Este vorba de o comunitate de limba si de istorie, care conteaza in intelegerea si urmarirea evolutiilor (vol. 4, pag 163). Celor care vor sa afle daca era posibila reunificarea Basarabiei cu România le recomand sa citeasca paginile despre masura curajoasa a lui Mircea Snegur de a trimite la Bucuresti, la 2o august, in conditiile loviturii de la Moscova, pe Nicolae Tâu si Ion Hadârca pentru pregatirea formarii unui guvern in exil. Adrian Nastase ii asteapta o noapte intreaga la minister si imediat este inceputa redactarea declaratiei de independenta.
In directia cealalta, spre Occident, tânarul ministru de externe al României isi va construi intreaga strategie pornind de la necesitatea de a convinge democratiile din Vest sa nu uzeze de dublu standard in tratarea fostelor tari comuniste si sa convinga ca România este decisa sa mearga pe calea democratiei si a reformelor ca si Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Asumata, aceasta misiune il va face pe Adrian Nastase unul dintre cei mai credibili oameni din guvernul român. Poate cel mai credibil. Cu un dezvoltat dar al dialogului si al relatiilor, Nastase intra in contact cu lideri ai statelor importante, cu mari oameni politici. Tinta: evitarea izolarii României. Colinda lumea, explica, pledeaza pentru sprijin politic si economic imediat, in interesul democratiei si al reformelor in România. Toate aceste demersuri sunt facute cu maturitate politica din care nu au lipsit demnitatea si patriotismul. Cine citeste „România dupa Malta“ va vedea ca sub mandatul lui Adrian Nastase diplomatia româneasca a facut eforturi pentru recuperarea integrala a conceptului de politica externa formulat de Kogalniceanu si continuat de Titulescu.
Simtind pericolul prelungitei expectative a Occidentului fata de evolutiile din tara, diplomatia româneasca nu accepta discriminarea, dubla masura in tratamentul aplicat României. Nastase cere constant Occidentului si SUA sa sprijine reformele si democratia in România asa cum o face in cazul Poloniei, Cehoslovaciei si Ungariei, ca nu sunt motive de ingrijorare pentru restauratie in tara noastra. România – ca si Bulgaria -, va continua, totusi, sa fie pusa sub lupa, suspectata de nationalism, tinuta la respect si obligata sa treaca suplimentar printr-un purgatoriu politic.
In acei ani, puseul nationalist reaparuse in Europa si, stimulat de factori endogeni, incepea sa faca ravagii. Din ratiuni nationaliste Iugoslavia se destrama prin razboi, la fel si Cehoslovacia care alege insa un divort pasnic. România, la rândul ei, este zguduita in martie 1990 de evenimentele de la Târgu-Mures. Asteptata, destramarea URSS da frisoane multora din cauza pericolului pe care il putea antrena pentru stabilitatea continentului. Miscarile de independenta aveau perspectiva clara in Statele Baltice, Georgia, Basarabia. Pentru România, chestiunea Basarabiei era una dintre incercarile teribile pe care momentul istoric ni le oferea.
Evenimentele majore care puteau influenta considerabil soarta României erau, totusi, puciul de la Moscova si razboiul din Iugoslavia. Daca pentru Iugoslavia optiunile nu au concordat, actul antidemocratic si antireformist de la Moscova a fost condamnat atât de putere cât si de opozitie. In noaptea 19/20 august este redactata „Declaratia Guvernului României referitoare la situatia din Uniunea Sovietica“. Pentru soarta democratiei in România momentele sunt hotarâtoare si clasa politica, divizata, intelege de aceasta data gravitatea si imperativele istorice. Nastase afirma raspicat: „Factorii de putere si fortele de opozitie trebuie sa inteleaga ca, in conjunctura actuala, e decisiva colaborarea in fata unui unic si teribil pericol: restauratia vechiului regim. E mai importanta, astazi, respingerea acestui pericol comun decât tot ceea ce ne desparte“. Trimisi speciali merg in capitalele Europei pentru a explica pozitia României. Mesajul: sprijin pentru unirea fortelor interne, temperarea luptelor politice, apararea democratiei in România. Adrian Nastase ajunge la Paris la 21 august si in dimineata lui 22 este primit de presedintele Fr. Mitterrand. Puterea de la Bucuresti, prin intermediul diplomatiei, urmarea sa determine Occidentul sa renunte, in interesul lui si al României, la expectativa: „Restabilirea echilibrului in aceasta parte a Europei este posibila doar cu sprijinul statelor cu traditie democratica si cu economii dezvoltate din intreaga lume. Suntem convinsi ca faptul acesta este bine inteles in lume. Contam in primul rând pe noi insine, dar contam, de asemenea, pe sprijinul comunitatii internationale“, afirma ministrul român in discutiile de la Elysées. „Ajutati-ne ca sa ne putem ajuta singuri!“ devine nu un slogan, ci un imperativ. Ministrul de externe francez Roland Dumas este câstigat: „Este o satisfactie sa vedem o anumita maturizare a fortelor politice din România, care se vede si in modul in care s-a reactionat fata de evenimentele din URSS. S-a reusit refacerea unitatii nationale in acest moment de criza“. Intregul dramatism al momentelor este receptionat de diplomatia româneasca cu constiinta ca trebuie gasite cai pentru acomodarea la mecanismele istoriei. Manfred Woerner, secretarul general al NATO, dupa ce asculta mesajul, da asigurari lui Adrian Nastase: „NATO este foarte constienta de sarcina responsabila pe care o are si fata de România. Vom face ce putem pentru a va ajuta pe aceasta cale si sa nu permitem ca cineva sa se atinga de securitatea tarii dumneavoastra“ (vol. 6, pag 28).
Dosarele integrarii României in structurile euro-atlantice nu puteau suferi amânare. Nastase merge la Paris, Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg, are discutii, pledeaza. Incertitudinile si suspiciunile incep sa se mai risipeasca. Trebuie socotita o sansa pentru România ca Adrian Nastase a câstigat si, apoi, s-a bucurat, in aceste imprejurari, de credibilitate in exterior. Orice cititor care nu este (inca) dispus sa se mai lase trisat de urzelile adversarilor sai va putea sa constate ca devenise deja in 1990-1991 unul dintre oamenii politici cu credibilitate in strainatate, cu contributii substantiale la asezarea României pe drumul spre Europa. A intuit ca acest drum trebuie sa treaca prin Consiliul Europei si a exploatat toate sansele care i s-au oferit pentru a pregati, pe aceasta cale, terenul integrarii noastre europene si euro-atlantice.
Concomitent, a fost acordata prioritatea care se cuvenea relatiilor cu Statele Unite. Aflat la New York, la sesiunea speciala consacrata crizei iugoslave, Nastase foloseste ocazia pentru a discuta cu americanii problema complicata a României. ,,Am spus clar lui James Baker: Daca nu avem sprijinul SUA, nu putem avea o Românie stabila intre Iugoslavia si URSS. Acest lucru nu se poate realiza daca nu avem sprijinul Administratiei SUA si al institutiilor internationale. Acum suntem intr-o situatie dificila si avem nevoie de sprijin“. Baker nu ascunde ca exista rezerve si nici ca depasirea acestora este conditionata: ,,Vrem ca România sa reuseasca si sa mearga ferm pe calea democratiei. Vrem sa reusiti. Contributia dumneavoastra la reforma in România este semnificativa. Va incurajez sa stati in guvern (aparuse criza, n.n.) daca noul prim-ministru va cere. Noi am sprijinit reforma in România si o vom sprijini in continuare daca ramâneti pe calea reformei“ (vol. 4, pag. 50). Deci, sprijin conditionat: democratie intâi si apoi sprijin! Nastase explica pericolul unei astfel de atitudini. Rezum: este foarte important pentru noi sa avem sprijinul economic necesar; daca legaturile cu Occidentul se taie, vom avea o societate izolata, care va duce la revigorare nationalista; politica Occidentului – intâi sa fie democratie, apoi ajutoare – este contraproductiva; daca doriti consolidarea democratiei, este nevoie de sprijinul economic acum; daca asteptam pâna la alegerile viitoare, fortele conservatoare pot sa câstige alegerile in mod democratic.
Sa ne oprim la un episod dramatic iscat in acelasi periplu american si legat oarecum si de mineriada. La 1 octombrie Adrian Nastase se afla la Washington. Are o intâlnire si cu Lee Hamilton, presedintele Subcomitetului pentru Europa al Comitetului pentru relatii externe al Camerei Deputatilor din Congresul SUA. Explicatiile lui Adrian Nastase sunt limpezi si esentiale: in România a fost adoptat un program ambitios de reforme economice si politice; au fost realizate multe lucruri, trecerea la economia de piata necesita bani; din cauza neincrederii in echipa de conducere, acesti bani nu au venit; exista un decalaj intre reforma si resurse care a dus la multe frustrari in populatie si la miscari sociale; pentru ca nu avem inca un stat de drept consolidat, acestea au provocat criza politica; problemele au fost generate de aceasta situatie obiectiva, dar miscarile au fost manipulate de forte conservatoare, cu mesajul ca era mai bine inainte.
Tabloul este exact. Mai trebuie câteva adaugiri: fortele conservatoare sunt ,,nostalgicii“ comunismului, iar cea mai dramatica dintre miscarile sociale a fost mineriada din iunie. La o intrebare: ce i-a motivat pe mineri sa actioneze asa cum au facut-o, Adrian Nastase a dat raspunsul complet, introducând dimensiunea economica a razvratirii manipulate: principala cauza a fost situatia economica; guvernul a incercat sa puna economia pe principiile economiei de piata, adica sa nu mai dea subventii pentru diverse industrii; asta a creat probleme pentru mineri, somaj si salarii mici, pentru ca nu puteau produce la preturi competitive; multi fosti membri ai Securitatii sunt nemultumiti; pe fondul dificultatilor, acestia stiu sa manipuleze; gasesc un climat foarte bun in rândul minerilor, pentru ca sunt manipulabili. Acestea erau problemele importante ale României. Nu si pentru Tom Lantos, prezent la discutie, care cere aproape ultimativ redeschiderea consulatului Ungariei si a universitatii maghiare de la Cluj. Nastase: nu stiu daca maghiarii obtin sau nu universitatea; problema este sa aiba educatie in limba materna; universitatea este un element de prestigiu, educatia in limba materna exista. Tom Lantos insista: 2,25 de milioane nu au dreptul la o universitate a lor? Si acum cei care l-au criticat pe Adrian Nastase pentru aroganta isi vor atenua, cred, pornirile. Raspunsul pe care l-a dat lui Lantos este nu numai drept, ci si (meritat) arogant: ,,sa avem inainte de toate un tratat; nu intra toti maghiarii intr-o universitate; si oricum sunt 1,7 milioane!“. Discutia este retezata pe acest subiect!
Sunt multe inca de spus despre eforturile pentru reasezarea raporturilor României cu statele din Asia, America Latina, Orientul Mijlociu si Apropiat, Africa. Ar fi meritat sa ma opresc la vizitele in calitate de membru al delegatiilor care l-au insotit pe presedintele Ion Iliescu in diferite state, la vizitele in calitate de ministru de externe din Ungaria, Italia, Grecia, Egipt (tratate in vol.2), la misiunile legate de razboiul din Golf, de evolutiile din Iugoslavia, de definirea pozitiei fata de R. Moldova, inceputurile legaturilor cu NATO (vol. 3), vizita la Varsovia (vol. 4), ultima consfatuire de la Praga a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varsovia, vizitele in Japonia si Coreea de Sud, in Tarile Baltice (vol. 6). Rememorarile sunt respectuoase fata de istorie si pertinente fata de adevar. Impresioneaza generozitatea cu care este risipita energia intr-un timp comprimat.
Nu trec, insa, peste marturisirea autorului de la sfârsitul ,,Prefetei“: ,,Schimbarea regulilor si a raporturilor de forta pe continent si la nivel global ne-a obligat la un efort de conceptualizare a politicii externe românesti, de redefinire strategica si de adaptare a ei la noile realitati. Integrarea europeana si euro-atlantica a României dovedeste ca atunci, in 1990, cele mai multe dintre deciziile pe care le-am luat au fost corecte“.
Adunate, cele sapte volume insumeaza cca. 5000 de pagini la care trebuie adaugate si cele de iconografie. Volumul sapte nu este ultimul. Le asteptam si pe urmatoarele asa cum asteptam un volum de sinteza care sa cuprinda si marturii adiacente documentelor inca nepublicabile. Fostul ministru de externe, om politic proeminent al României post-decembriste, spune destule si stie sa spuna multe cu deosebita credibilitate. O prima conditie a oricarei carti politice, ca si a celei de istorie, este credibilitatea. Din acest punct de vedere, cartea lui Adrian Nastase intruneste toate atuurile sa fie considerata esentiala pentru istoria noastra recenta. Performanta remarcabila ca ministru de externe a fost urmata de intrarea lui Adrian Nastase in malaxorul politicii interne de unde nimeni nu iese nesifonat in România. Si a avut de platit un pret.
,,România dupa Malta“ este o lucrare fundamentala a literaturii politice românesti.