Mihaela Ursa, Eroticon. Tratat despre fictiunea amoroasa, Cartea româneasca, Bucuresti, 2012, 216 p.
Una dintre cele mai frumoase carti de critica nu doar din 2012, ci, poate, din ultimii ani, e recent aparuta „Eroticon. Tratat despre fictiunea amoroasa“ a Mihaelei Ursa. In primul rând, pentru ca ea umple un gol in peisajul criticii românesti. Dupa ’90, când n-a virat direct spre jurnalistica, critica româneasca s-a incruntat intru refacerea canonului literar, angajându-se in programul general de „revizuiri“ si reconsiderari. Nu zic ca acestea din urma nu sunt necesare, nici ca ele sunt complete la ora actuala. Cu atât mai putin ca volumele unor critici precum Eugen Negrici, Sanda Cordos, Iulian Costache, Andrei Terian, Paul si Bianca Cernat (pentru a enumera câtiva dintre autorii cei mai de seama din ultimii ani) nu sunt utile in clarificarea unor problematici cruciale in istoria literara româneasca. Constat doar ca a disparut aproape fara urme acea critica gratuita – speriata probabil si de inflatia obligatiilor CNCSIS si ISI – care facea casa buna cu eseul si cu reflectia morala. Ubi sunt, asadar, Ibraileanu sau Zarifopol, Paleologu si Manolescu din „Teme“, autori care si-au scris macar o parte din textele critice cu placerea de cititor ingenuu la vedere?
Cartea Mihaelei Ursa e cu atât mai surprinzatoare cu cât aproape nimic n-o recomanda sa scrie un eseu hedonist despre fictiunea erotica occidentala. Bine crescuta la scoala clujeana de critica si istorie literara, autoarea a aratat pâna acum preocupari constante pentru abordarea teoretica a literaturii. „Optzecismul sau promisiunile postmodernismului“ era nu atât o inventariere a fenomenului literar viu, cât mai degraba o incercare de circumscriere a unei paradigme. Iar „Scriitopia“, cartea urmatoare, construia in filigran imaginea unui teoretician doct si serios, capabil sa dialogheze dezinvolt pe teme teoretice de mare actualitate.
Astfel incât, inca din primele rânduri, „Eroticon“ capata aspectul de utopie personala a interpretului. E, cu alte cuvinte, cartea pe care Mihaela Ursa si-ar fi dorit s-o scrie dintotdeauna. Faptul decurge, pe de o parte, din aspectul confesiv al „tratatului“ – cum e subintitulat, nitel ironic – nu mai mare de 200 de pagini. La baza acestei biblioteci erotice de uz personal sta, dupa cum marturiseste autoarea, nu doar experienta cu cartile, ci si experienta „de viata“ in cel mai pur sens al cuvântului. Referinte mai mult sau mai putin directe, dincolo de carti, sunt si „textele existentiale care sunt barbatul si copiii mei, oamenii pe care ii iubesc, prietenii si studentii mei cei intelepti inainte de vreme, dar care n-au apucat nici sa traiasca totul, nici sa iubeasca pâna la capat“. Cartea nu cade niciodata insa in stereotipia „trairista“ si in exhibarea kitsch a propriilor experiente biografice. Mihaela Ursa adera mai degraba la modelul cercetatorului participativ – in voga in disciplinele umaniste americane –, capabil sa gireze cu propria personalitate autenticitatea descoperirilor stiintifice.
Dragostea pe intelesul cititorului
Pe de alta parte, caracterul de carte visata – a book come true – provine din dezinvoltura pe care si-o asuma interpretul in interiorul ei. Mânata de pasiunea pentru propriul subiect, Mihaela Ursa regaseste in „Eroticon“ o tripla libertate: a materialului de lucru, a abordarii si a mizelor. Autoarea are in vedere un corpus foarte larg de texte, cu treceri vertiginoase intre etaje temporale, culturi si chiar discipline diferite. Platon, Dante, Shakespeare, Jane Austin, Tolstoi, Flaubert, Boris Vian, Marquez, Bataille, Nabokov, Bruckner si multi altii sunt invocati integral sau doar episodic din unghiul teoriilor sau practicilor erotice. Reflectii, scene reprezentative, frânturi de imagini compun, mozaicat, acest tratat despre iubire menit sa puna intrebari pe cât de simple, pe atât de stringente si de captivante: De ce e asociata femeia cu Raul? Cum s-a ajuns la intelegerea sexualitatii ca pacat originar? De ce iubirea maritala nu e un subiect de fictionalizare? Cum s-a transformat iubirea-pasiune in discurs pasional? etc. Volumul câstiga in intensitate prin dublarea acestor problematici majore printr-un registru jos, parodic, extrem de savuros. Titlul fiecarui capitol, nu mai lung de doua-trei pagini, rezuma o treapta dintr-un traseu de initiere subtil si amuzant, astfel incât cartea s-ar fi putut foarte bine numi si „Dragostea povestita pe intelesul cititorului inteligent“. „Unde ni se arata cum poate ucide un nume“, „Autorul indragostit“, „Unde se poate intelege de ce au uraganele nume de femei“, „Nu eu, Doamne! Eva e de vina!“, „Unde se arata ca pe Don Juan il intereseaza barbatii“, „Cum li se recomanda femeilor sa mimeze orgasmul“, „Curtezana si material girl“, „Despre cum ajunge teribila Catarina o biata pasarica“, „Make love, not war!“, „Unde se vede ca Platon râde uneori“, „Androginul – un sughit discursiv“, sunt doar câteva dintre tematicile colorate de Mihaela Ursa cu mult umor.
Intre Bovary si Karenina
De unde nu rezulta nicidecum un tratat neserios, ci doar unul redactat in tonalitatea adecvata unui subiect atât de proteic. Cuprinsa de ciclotimiile iubirii-pasiune pentru propria tematica, autoarea se deghizeaza pe rând in istoric al ideilor, in comparatist, in critic literar si, pentru a pune stapânire pe obiectul dorintei odata pentru totdeauna, in …teoretician menit sa aseze totul in concepte. Caci flirtului cu ipostazele fragmentare ale discursurilor amoroase ii urmeaza, aproape logic, angajamentul conjugal fata de câteva instrumente critice specializate. Mihaela Ursa priveste toata aceasta materie literara naravasa din doua unghiuri teoretice extrem de fertile: „eroticonul“ si „erotologia“. Primul e chiar nucleul central al fictiunii amoroase, intrucât postuleaza suspendarea caracterului discursiv al literaturii in favoarea celui vizual: „definesc eroticonul drept o imagine vizuala concentrata, la care avem acces prin intermediul discursului literar aflat la dispozitie, dar in intelegerea caruia discursul verbal dispare, se face nevazut pentru a permite mai degraba lectura proprie poeticilor vizuale in analiza imaginii, a figurii. Cu alte cuvinte, fictiunea amoroasa ne obliga sa vedem mai degraba decât sa citim“. De aici si miza majora a cartii: redescoperirea, in spatele tratatului de poetica amoroasa, a lecturii de placere si a relatiei nemediate dintre critic si opera. Celalalt concept, „erotologia“, e mai practic, in masura in care isi propune sa inventarieze diferite tipuri de „pseudo-explicatii“, de „ideologii ale erosului“, menite sa-i restaureze discursiv adevarul ultim. Androginismul, platonismul, iubirea-pasiune, idilismul, iubirea-boala sunt doar câteva dintre aceste tipologii.
Noroc ca, urmând cursul propriei placeri, Mihaela Ursa nu-si urmeaza indeaproape tipologiile. Frumusetea „Eroticonului“ consta in faptul ca tocmai când autoarea incepe sa se ia in serios cu distinctiile si taxinomiile, o dorinta secreta o readuce in informul viu al textului. Ceea ce face ca analizele pe texte literare clasice, mult batatorite, sa devina originale si nuantate. Câteva dialoguri din Platon beneficiaza de o lectura in cheie parodica, bine sustinuta de argumente naratologice. Excelent identifica autoarea, apoi, imaginile obstacolelor necesare din povestile amoroase ale lui Lancelot sau Don Quijote. Preferatele mele sunt, insa, reflectiile si asocierile libere intre Madame Bovary si Anna Karenina, cu totul simptomatice pentru prospetimea privirii critice: „Doamna Bovary are capacitatea de a-si sterge identitatea de fiecare data când copiaza comportamentul vreunui personaj de roman. Ea se lasa, intr-un fel, locuita când de un personaj, când de altul, ca un medium prin care umea cartilor si lumea vietii sale comunica, de aceea, ea nu stie cine este, iar ceilalti sunt mereu circumspecti fata de lipsa ei de consecventa temperamentala s…t Cu Anna, lucrurile stau cu totul altfel: fascinând deopotriva barbati si femei, ea constituie un centru de atractie empatica pentru celelalte personaje ale romanului. Radacina acestei relatii cu sistemul romanului se afla tocmai in anti-bovarismul sau clar: când se viseaza in locul personajelor despre care citeste, Anna Karenina se viseaza invadându-le viata cu propria personalitate, cu propria viata, dezlocuindu-le pentru a face loc unui elan vital si unei dorinte de a trai care nu mai incap in propria viata“.
Probabil ca lucrul cu adevarat remarcabil la „Eroticon“ nu e atât placerea cu care a fost scris, vizibila la toate nivelele textului, cât caracterul ei molipsitor, capabil sa impace si cititorul fara tragere de inima spre critica literara.