Sari la conținut
Autor: EUGEN SIMION
Apărut în nr. 339

„Tiganiada“: O scriere carnavalesca (I)

    O sa apara in scurt timp, in seria de „Opere fundamentale“ a Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, volumul „Opere“ de Ion Budai-Deleanu, cuprinzând, in afara de „Tiganiada“ si „Trei viteji“, scrierile lingvistice si istorice precum si traducerile facute de acest invatat teolog iluminist din Transilvania.
    Este vorba de o editie noua intocmita de doi filologi reputati, unul din Bucuresti (profesorul Gheorghe Chivu), celalalt din Cluj (profesorul Eugen Pavel). O editie, dupa opinia mea, excelenta, care, citita cum trebuie, poate readuce in actualitate o personalitate complexa a culturii române, cea mai importanta, cred, dupa aceea a lui Dimitrie Cantemir. Am recitit, cu aceasta ocazie, „Tiganiada“ si am ramas uluit de fantezia carnavalesca si calitatea viziunii comice, dar si de lirismul uneori pur si profund al acestei scrieri care a avut nesansa de a nu fi cunoscuta in epoca in care a fost scrisa.
    Nu stim prea multe lucruri despre biografia lui Ion Budai-Deleanu din pricina putinelor documente care s-au pastrat, iar principala lui opera, „Tiganiada“, incheiata in 1812, n-a iesit la lumina decât in 1875-1877 când a fost publicata, fragmentar, de Th. Codreanu in revista ieseana „Buciumul român“, putin raspândita. La drept vorbind, „Tiganiada“ n-a intrat in constiinta publica decât in 1925, peste un secol si mai bine, dar, de când fusese scrisa. Atunci istoriograful Gh. Cardas o tipareste in totalitate, cu multe ezitari, totusi, de transcriere. In 1900 mai aparuse o editie intocmita de V. Onitiu, cu multe nereguli si, din aceasta cauza, de neconsultat. De-abia editiile intocmite de J. Byck (1953), si Florea Fugariu (1969) au dat o transcriere stiintifica a textului. Asadar: „poemationul“ eruditului si foarte inspiratului teolog Ion Budai-Deleanu a zacut atâta vreme in arhive si n-a putut juca din pacate, rolul pe care l-ar fi putut juca in cultura româna. Doctorul in teologie de la Viena stia latineste si nemteste si, dupa cât se poate deduce din textele lui, este bine orientat in literatura clasica. Are, totodata, o buna pregatire istorica si filologica si, in disputa cu istoricii straini, apara cu argumente solide latinitatea limbii române si continuitatea românilor in nordul Dunarii. Este la curent si cu ceea ce, in epoca moderna, se cheama istoria mentalitatilor si psihologia popoarelor, dovada studiul lui despre Bucovina. Ceea ce spune, aici, despre firea moldovenilor si, in genere, despre virtutile si delasarile românilor, arata, in afara de pricepere, o intuitie fina si un remarcabil spirit speculativ.
    Ion Budai-Deleanu este, in felul sau, un moralist, ca mai toti carturarii români care incearca sa inteleaga modul de a fi al acestor latini din rasaritul european si sa cultive in spiritul lor, strivit de atâtea inertii, constiinta lor nationala. El vine, in acest proces, dupa un lung sir de clerici ardeleni iluministi, cu o mai mare stiinta de carte, totusi, si cu un gust estetic infinit mai mare. Se adauga la toate acestea elementul, poate, esential in ecuatia lui spirituala: simtul extraordinar al limbii sau, mai bine zis, simtul creator al limbii, propriu scriitorilor de anvergura. Pentru epoca lui si pentru starea de atunci a limbii române aflata sub stapânire straina, autorul „Tiganiadei“ este un scriitor cu adevarat fundamental si numai soarta ingrata a operei sale a facut ca recunoasterea lui estetica sa vina târziu si sa ramâna si azi doar obiect de studiu si, din când in când, sa fie apreciata estetic cu precadere de o mâna de oameni instruiti, amatori de parodii inteligente dupa operele clasice.
    Câteva elemente au intrat, totusi, prin scoala in memoria culturala colectiva: calatoria lui Parpangel spre rai si iad, descrierea paradisului cu râuri de lapte dulce, tarmuri de mamaliga, sipote de rachiu, dealuri de cas si garduri impletite cu cârnaciori, in fine cititorii cu tinere de minte mai buna retin si farsa pusa la cale de Vlad Voda si scena de vitejie reala ce urmeaza atunci când sotii lui Parpangel se intâlnesc cu turcii adevarati sau se bat, orbeste, cu o cireada de boi. Substanta epica si moralistica a acestei intinse parodii a epopeilor homerice, aparuta târziu in cultura româna, trebuie cautata insa in alt strat al operei, si anume in creatia de limbaj si in puterea acestei alegorii inteligente de a sugera mai mult decât spune. Despre aceasta nota subversiva atrage atentia in Prologul poemation-ului si in „Epistolie inchinatoare catra Mitru Perea, vestit cântâret“, chiar autorul intr-un stil jumatate serios, jumatate prefacut si aluziv. Cel dintâi este semnat Leonachi Dianeu, anagrama numelui real al celui care a alcatuit aceasta „jucareaua“. El se plânge aici, de neajungerea limbii si promite ca, pe urmele lui Homer si Virgiliu, sa cânte intr-o limba „bine lucrata“ si, evident, cu sprijinul muzelor ascunse in desisurile Parnasului, sa infatiseze faptele de vitejie din „caruntele veacuri“ ale stramosilor sai pentru a fi de folosinta tinerilor iubitori de limba. Acesta este, pe scurt, programul cultural si patriotic. „Prologul“ mai anunta si un program estetic: sa introduca „un nou gust de poezie româneasca“, având aceleasi modele elinesti si romane care au stiut cultiva, zice falsul Dianeu, „podoaba si maiestria voroavei deplin savârsiti“.
    O prima observatie: Ion Budai-Deleanu, cu gândul la „jucareaua“ lui in stil parodic clasicizat, pune accentul pe limba ca factor esential in ceea ce el numeste „poezie epiceasca“. Alegere corecta pentru ca poezia, indiferent de natura ei, este o creatie a limbii sau, cum spun mai târziu esteticienii din secolul al XX-lea, poezia este o limba originala in interiorul limbii comune. Teologul ardelean isi da seama ca se confrunta, intâi, cu neajungerea limbii comune si, apoi, cu dificultatea de a crea in interiorul acestei neajungeri un limbaj original, capabil sa dea substanta si expresivitate estetica „izvoditurii“ sale pe care, cu prefacuta modestie, o socoteste dinainte imperfecta. Modestia face parte, de altfel, din traditie. Ce autor care porneste un asemenea proiect homeric nu se scuza diplomatic de neajunsurile ce urmeaza?
    „Epistolia inchinatoare“ adresata, cum s-a constatat „dragutului Mitru Perea, nume stramutat“, iarasi, prin anagrama (Petru Maior) este pusa pe seama unui luptator voluntar in slujba „austrienilor“ care, trimis sa lupte in Eghipet impotriva frantozilor, este ranit de un „glont de tun“ si, in cele din urma, pierde un picior. Fiind slobozit de la slujba osteneasca, a ramas in Eghipet si se indeletniceste de atunci cu cetera si cu cântari. A devenit, altfel spus, cântaret, fiind rapus de dorul de tara. Cunoaste mai multi compatrioti rataciti ca si el prin tari straine si, de la unul dintre ei, pe nume Mârza, afla lucruri noi despre neamul sau tiganesc venit din India. Tot de la acest Mârza care, dupa cât se pare este om stiut si cu multa imaginatie, cel care se da drept naratorul Poemationului afla istoria pe care o nareaza in versuri in „Tiganiada“. Daca nu in totalitate oricum in „mai mare parte“, precizeaza el, introducând ca de obicei o nuanta de indoiala. Tehnica, iarasi, cunoscuta in scenariul literaturii de fictiune din secolul care abia incepuse. De retinut si faptul ca autorul nu se identifica cu naratorul scrierii sale si ca povestirea ca atare, auzita de la acel Mârza din Eghipet, a fost scrisa de unul Mitrofan care ar fi fost de fata la evenimente si a compus, la nunta lui Parpangel, o oratie de nunta, adica un epitalamion…
    Intelegem, dar, schema: autorul trece responsabilitatile istoriei infatisate in „Tiganiada“ naratorului care, la rândul lui, dupa ce a ascultat-o povestita de cineva, o trece altuia, intermediar, care o scrie si de la care o preia naratorul de acum. Cu adevarat, „jucareaua“ lui Ion Budai-Deleanu combina ingenios lucrurile, voind a sugera ca cele povestite se pierd, ca in orice veritabila epopee, in negura timpului. Negura este, totusi, mai apropiata de timpul scrierii epopeii, pentru ca faptele se petrec in timpul lui Vlad Tepes (Vlad-Voda), iar faptele narate mai sunt puse, o data, in seama cuiva: in seama „scriptorilor de la Vizant“. Sirul mistificarilor strategice nu se opreste aici. Faptele tiganilor ar fi fost notate si de unele cronici muntenesti si de una dintre ele s-a folosit autorul. El recunoaste, in fine, ca istoria ce urmeaza este si opera ostenelilor sale: „ce am pus-o in stihuri, dupa ce am izvodul aflat la manastirea Cioarei in Ardeal, care intru toate sa loveste cu pergamena ce s-au aflat, nu demult, in manastirea Zanoaghei“…
    Scenariul poemationului eroi-comic este, acum, complet, adica desavârsit incurcat. „Jucareaua“ poate incepe. Nu inainte insa ca autorul ascuns in spatele naratorului sa spuna si lucruri mai serioase despre ceea ce el numeste firea opului sau „comicesc“. Si anume ca, invatând latineste, frantuzeste si italieneste si deprinzând rosturile poeziei frumoase, a vrut sa puna la incercare puterea limbii românesti de a exprima subtilitatile mai multor forme de poezie. A compus, dar, o „alcatuire poeticeasca intru care am mestecat intru adins, zice el, lucruri de saga, ca mai lesne sa se intaleaga si sa placa“. A introdus in text si o nota critica si isi invata acum lectorul predilect, numitul Mitru Perea, sa ia aminte la toate si sa faca observatiile de rigoare. Ceea ce lectorul-martor (varianta naratorului din epoca structuralista) face, explicând in josul paginii ceea ce naratorul/ autorul scrie in text. Nu-i singurul, se va vedea, comentator al acestei parodii pline de haz si de subtilitati retorice, dar si de multe aluzii ideologice si morale. Tot aici, Ion Budai-Deleanu isi tradeaza, direct sau prin intermediarii sai, modelele, dupa ce a indicat sursele directe sau apocrife ale epopeii sale. Omer – „cel vestit, mosul tuturor poetilor“– este cel dintâi citat cu „Batalia soarecilor cu broastele“, apoi cu „Iliada“ si „Odiseea“. El este, dar, „incepatoriul“. Dupa el vine Tassoni cu „La secchia rapita“ (Vadra rapita) si, apoi, Casti cu „Gli animali parlanti“ pe care poetul ardelean o traduce prin „Jivinele vorbitoare“.
    Sunt si alte puncte de reper pentru aceasta sofisticata „Jucareaua“ prin care teologul iluminist vrea sa dovedeasca faptul ca, in privinta capacitatii de creatie, românii sai nu sunt mai prejos de altii. Pentru aceasta el se sileste „a metahirisi“ multe cuvinte si voroave „dupa gustul tiganesc“ pentru a fi, astfel, mai aproape de subiectul fictiunii. Si, trebuie spus numaidecât, ca reuseste sa dea limbajului o nota de autenticitate si de pitoresc, atât cât este nevoie pentru a intelege despre ce este vorba si pentru a provoca hazul, adica ceea ce se cheama comicul de limbaj. Nu vrea „a vicleni cronica si a scrie intr-alt chip“ si nici „sa bage multe minciuni“ in istoria comiceasca, laudând peste masura sau, dimpotriva, ponegrindu-si eroii, cum fac, zice el, istoricii altor neamuri, vrea doar sa spuna adevarul despre stramosii tiganilor pentru a da o pilda urmasilor din timpul sau: „sa invete a nu face si ei doara nebunii“… Teologul doreste sa faca, dar, si opera pedagogica prin alegoria sa, caci justifica el, indepartând ideea de partinire si discriminare: „prin tigani sa intaleg s-altii, carii tocma asa au facut si fac, ca si tiganii oarecând. Cel intalept va intalege“…
    Acesta-i, pe scurt, scenariul poemationului pe care vrea sa-l compuna, cu modele ilustre in fata, Ion Budai-Deleanu, teolog, lingvist si istoric, om bine orientat in câteva literaturi europene. Este putin speriat, in afara de „neajungerea limbii“, de „zburatatia mintii sale inca necoapte“, adica de lipsa lui de experienta, dar spirit vârtos, isi va ordona mintea si va sili limba româna sa se supuna regulilor versificatiei.
    *
    Câta poezie adevarata exista in aceasta lunga parodie asociata de unii comentatori stilului baroc? Poezia trebuie cautata, inainte de orice, in capacitatea de inventie epica in latura fantastica si comica si, desigur, in capacitatea de expresie capabila sa treaca, fara dificultate, de la verva fastuos satirica si, de aici, la lirismul direct, neprefacut. G. Calinescu este de parere ca Ion Budai-Deleanu nu are talentul de gravor al lui Cantemir si ca nicio strofa din „Tiganiada“ nu are valoare vizuala. In genere, scriitorul acesta cultivat n-ar dovedi talent coloristic, nici macar in tablourile in care fantasmagoriile comice se ingramadesc. Opinie discutabila. Poate ca o strofa, decupata din aceasta enorma pânza, sa nu arate calitati plastice indiscutabile. Dar scena defilarii tiganilor cu uneltele specifice, câmpul presarat cu cadavre dupa batalia cu turcii, in fine, paruiala finala din tabara murgie si, in genere, momentele de patima si deruta colectiva sunt memorabile. Am putea spune ca Budai-Deleanu este un remarcabil pictor al gloatei, insusire in care au excelat, ulterior, si marii prozatori ardeleni de la Slavici la Rebreanu. Daca o privesti in totalitate si urmaresti firele din care este urzita pânza „Tiganiadei“, impresia este ca ai in fata o imensa opera carnavalesca. O creatie ampla, dinamica, viu colorata, impodobita regeste. Sentimentul este ca autorul isi exercita meticulos mestesugul, aduna sugestii de peste tot, se rasfata chiar copiind in exces pe clasici, adaptându-i la universul lui social-istoric si la mentalitatile timpului. Inventeaza prin toate acestea o tipologie esential comica, nu lipsita, cu toate acestea, de o dimensiune simbolica in care se strecoara si ideea de destin tragic al omului amenintat din toate partile de „tâmplari ciudate“ si de „lucruri poznite“. Ca orice comediograf, Ion Budai-Deleanu este, in fond, un moralist si inca unul foarte invatat si foarte profund atunci când este vorba de moravurile publice intr-un mediu rasaritean in care neamurile se amesteca la rascrucea a doua secole. Precizarea din „Epistola“ ca „prin tigani sa intaleg si-altii“, indica impartiabilitatea lui in aceasta problema si, totodata, dorinta de a face caracterologie.
    *
    Revenind la literatura din interiorul creatiei carnavalesti, ce putem spune? Critica literara de pâna acum s-a multumit, cu mici exceptii, sa-i descopere cu precadere izvoarele culturale si sa-i laude inventivitatea epica, ceea ce nu-i gresit, dar nu-i suficient. Alta parte a istoriografiei a remarcat cu satisfactie ceea ce unul dintre primii comentatori, Aron Densusianu, numeste „pamântenia“ scrierii lui Budai-Deleanu, adica originalitatea ei bazata pe mitologia si traditiile românesti. Din acest punct de vedere autorul „Tiganiadei“ ar fi „cel mai credincios si original reprezentant al românului glumet si rautacios“, ceea ce nu-i rau zis, dar nici aceasta remarca nu justifica valoarea literara a epopeii eroi-comice. Ovid Densusianu (1920) elogiaza vigoarea expresiva („bogata, turnata, se vede, din grija de a nu ramânea la ce e prea obisnuit, prea fara relief“) si, in genere, simtul creator al limbii poetului epic. Alexandru Cioranescu (1936) il pune pe Budai-Deleanu in familia enciclopedistilor si, fatal in relatie cu D. Cantemir. Filiatie, iarasi, reala si flatanta, totusi filiatia ilustra nu defineste o opera literara in esenta ei. D. Popovici, care are o contributie importanta la impunerea, din pacate, postuma a acestei creatii complexe, remarca just, dincolo de numeroase filiatii literare ce merg de la Homer si Virgil pâna la Milton si Voltaire, trecând prin Dante, dincolo, zic, de aceste filiatii posibile, profesorul clujean depisteaza momentele lirice ale poemei („cântecul iubirii, cântecul vinului, epitalamul“), pe care le incadreaza in poema de tip romantic. Un romantism, se intelege, anticipativ. Chestiune controversata, chestiune oarecum fortat pusa in cazul acestui scriitor neoclasic aparut la sfârsitul secolului iluministilor si inceputul secolului in care sensibilitatea estetica si stilurile literaturii se schimba, intr-adevar, radical. Presimtea Ion Budai-Deleanu aceste evolutii?
    Momentele cu adevarat lirice din comedia lui saturata de elemente burlesti si impodobita de clisee clasice nu justifica, la prima vedere, aceasta promovare romantica. Oricum, oazele de lirism pur din acest produs al retoricii comicaresti nu sustin suficient de temeinic ideea unei evadari din poetica timpului. De altfel, D. Popovici insusi nuanteaza ideea dinainte, zicând ca „ardeleanul erudit si latinist ramâne dominat si in poezie de un ideal de arta mai apropiat de acela al antichitatii (…), pe care il intâlnea uneori in derivari moderne…“ Observatie justa ca si aceea ca „poetul liric nu poate egala in «Tiganiada» poetul epic“. Al. Piru remarca „spiritul deist, voltairian“ si lauda „verva satirica, hohotitoare“, care, dupa el, n-a mai fost atinsa in literatura româna, decât de Creanga si I. L. Caragiale. Spre deosebire de profesorul sau (G. Calinescu), Al. Piru socoteste ca „Trei viteji“ este o creatie remarcabila (1964). Mircea Anghelescu (1970) retine burlescul care se modifica pe nesimtite in stil eroic si prezenta elementelor fantastice in naratiunea versificata a lui Budai-Deleanu. Tot el descopera izbucnirile grandilocvente in stilul satanismului romantic de mai târziu si „dialogul luciferic“ care anticipeaza („absolut independent de vreo influenta livresca sau de vreo idee teoretica explicita“, proza) demonologica specifica romantismului. Criticul aduce in sprijinul demonstratiei sale episodul cu Argineanul si legenda lui Arghir si a Elenei, apoi numarul mare de citate si informatii istorice care, toate, este de parere interpretul, sunt „indiscutabil de esenta romantica“. Da si nu, imi vine sa raspund. Demonul a patruns mai de mult in literatura si, odata cu el, discursul luciferic. Evul mediu literar incepe, deja, sa-l vada ca un simbol al razvratirii si, prin aceasta, demoniacul devine o dimensiune a existentei spirituale. Are Satana lui Budai-Deleanu asemenea nelinisti? Parerea mea este ca Satana si ceilalti demoni din „Tiganiada“ n-au iesit inca din limitele farsei. Divanul din iad, semnalat mai inainte, are o puternica nota burlesc orientala. Unii dintre dracii cu care converseaza Parpangel in calatoria lui in iad sunt zarafi si dau bani, se va vedea, cu imprumut. Parodia este, aici, totala, râsul striveste, am impresia, orice nuanta de rebeliune luciferica.
    Astfel de ipoteze au meritul de a atrage atentia asupra complexitatii alegoriei lui Budai-Deleanu si, chiar daca nu le putem accepta in intregime, efectul lor pozitiv este ca pun spiritul critic in miscare si-l silesc sa caute solutii noi de interpretare. Nicolae Balota admite, si el, inrudiri in „Tiganiada“ cu creatiile exemplare ale barocului, prin „poezia heteroclitului“ si prin „anagrame si tot soiul de jocuri de-a v-ati ascunselea“ (1970). Serban Cioculescu vede in ea „o capodopera a umorului (…), o rara sinteza a culturii celei mai inalte cu autenticul spirit popular (…), o opera literara in fond savanta“ (1970). Ceea ce este fara discutie. Ioana Petrescu o fixeaza, si ea, in filiera barocului si subliniaza faptul ca Budai-Deleanu „marcheaza in cultura româna sfârsitul confuziei medieval-bizantine (prezenta pâna la Cantemir) intre retorica si poetica“ (1974). Despre semnele barocului („bufoneriile, jocul cu masti, relativizarile“) vorbeste si Eugen Negrici in „Figura spiritului creator“ (1978), in timp ce Nicolae Manolescu vede „Tiganiada“ mai degraba ca „o epopee a literaturii“ (2008). Eu i-as spune, mai degraba, o comedie a modelelor literare ilustre, redactata de un ironist de clasa. Un ironist simpatetic, uneori chiar afectuos, capabil sa transforme satira si burlescul in poezie de reflectie si chiar in poezie sentimentala. Ion Budai-Deleanu nu-i un spirit invariabil rau, bârfitor, are – ca sa spunem asa – momentele lui de reverie si lirism. Asta-l fereste sa scrie o opera demonstrativa, care ar sfârsi prin a plictisi de moarte cititorul. Cine suporta o monotona satira in versuri latita pe câteva sute de pagini? D. Micu surprinde in opera comica un „lirism meditativ“ si apreciaza, pe drept, viziunea cosmaresca din ultimul cânt, demna, scrie el, de penelul lui Brueghel (2000).
    Lista ipotezelor de lectura este lunga si, de buna seama, ea va creste pe masura ce „jucareaua“ lui Budai-Deleanu va cobori din manualul de literatura (in ipoteza ca opera va fi reintrodusa in programa scolara!) in rândurile marelui public cu conditia ca acesta din urma sa-si invinga comoditatile mediatice si sa citeasca stihurile dificile ale eruditului si inventivului ardelean.