Pe artist l-am zarit mai demult. Statea într-un coltisor al lui, ca într-un memorial al durerii pervertitoare, si suferea în tacere. Nu vorbea cu nimeni, fiindca, de altfel, nici nu putea. Era un Gene Kelly care renunta la dansul în ploaie si se multumea doar cu tropaitul catelului sau si cu puterile supranaturale atribuite, în mod bizar, acestuia. Filmul alb-negru si mut îsi regaseste vocea prin imagine si se desprinde de rolele putrezite de pelicula, invitând generatii diferite sa treaca la o alta perspectiva temporala si sa redescopere câte ceva din tainele capodoperelor acestei arte. Regizorul francez Michel Hazanavicius face un artificiu cinematografic si, dupa editii nenumarate în care Oscarurile erau câstigate de filmele în care tehnologia juca rolul principal, „The Artist“ se depaseste pe sine si îi lasa pe toti surprinsi si chiar irascibili în fata modului în care acest mini cliché poate sa câstige. E simplu. „The Artist“ este un colaj cinematografic, cu roluri interpretate cu maiestrie, cu muzica si voie buna, cu alte cuvinte, cu o estetica asemanatoare filmelor anilor ’30, fie ele film noir sau slapstick-uri, care, în mod inevitabil, te aruncau într-o lume mai buna.
Povestea artistului este una simpla, care nu încarca prin ambiguitate, prin procedee psihologice complicate sau prin apelul la drame perturbatoare de vieti si de obiceiuri cotidiene. Se muleaza pe specificul anilor ’30, când, printr-o miscare circulara, tehnologia progreseaza si filmul sonor începe, încetul cu încetul, sa ia locul maestrului mut, într-un fel de razboi al dirijorilor supremi. Astfel, povestea urmareste drama marelui actor George Valentin (Jean Dujardin) care, în ciuda talentului sau, nu îsi poate gasi vocea, si, astfel, iese din zona cinematografiei si, treptat, îsi pierde averea, sotia si pe cei mai multi dintre fanii de odinioara. Pe de alta parte, tânara actrita Peppy Miller (Bérénice Bejo), un ideal feminin, în spiritul epocii, ajunge sa fie premisa de la care pleaca întreaga actiune. Valentin reprezinta regresul, în timp ce Peppy devine progresul si, în acelasi timp, o portita de scapare chiar pentru Valentin. Actrita, o spioana entuziasta, iar pe parcurs rivala directa a lui Valentin, devine din ce în ce mai faimoasa, prin forta ei de munca si prin frumusetea subtil schitata de alunita si de zâmbetul specific acelor ani candizi. Cu alte cuvinte, filmul lui Hazanavicius nu face decât sa evidentieze conditia artistului în societate, punând în lumina reflectoarelor diferite tipologii specifice. Intentia filmului este destul de clara. Daca spre final Peppy Miller ajunge sa fie receptata mai mult ca o admiratoare pasionata a lui Valentin, straduindu-se sa-l readuca pe culmile gloriei, am putea spune ca si regizorul nostru adopta aceeasi pozitie, prin felul în care îsi construieste filmul cu atâta „perspicacitate“ vizuala.
Hazanavicius devine acelasi simpatizant entuziast al protagonistului sau, prin modul în care îmbina stiluri si curente cinematografice si realizeaza, în cele din urma, un colaj simbolic, un fel de omagiu pentru toti cei care au creat filmul înainte ca tehnica 3D sa împânzeasca marile ecrane. Calatoria sa prin lumea filmului porneste chiar de la Fritz Lang si devine evidenta atunci când regizorul încearca sa-l regaseasca pe Valentin în personajul lui Gene Kelly din „Singin’ in the rain“, punând accent, în acest caz, tot pe perioada de tranzitie de la filmul mut la cel sonor, dar si în personajul lui Norma Desmond (Gloria Swanson) din „Sunset Blvd.“, o actrita a filmelor mute care si-a pierdut stralucirea de altadata si a trecut în obscuritatea anonimatului. Si uite asa, Hazanavicius îsi construiese personajul, atribuindu-i diferite calitati si drame ale starurilor hollywoodiene, asemeni unui personaj de benzi desenate care aduna câte ceva de la fiecare si, într-un final, devine un erou nemuritor. Regizorul francez joaca pe doua fronturi. În prima parte, „The Artist“ se afirma mai mult prin comicul de situatie, prin visul tinerei fetei de a ajunge cât mai sus, fara a se reliefa, neaparat, o posibila drama, dar si prin privirile seducatoare ale lui Dujardin. Filmul se îndreapta catre un slapstick de succes, în pasi de dans, cu un câine care îsi stie bine rolul si îi întrece în mod evident chiar si pe cei mai iscusiti actori din distributie, si cu mici incidente siropoase, care prevestesc o oarecare apropiere între barbatul celebru si actrita aspiranta. A doua parte a filmului se concentreaza pe drama personajului masculin, propulsat de sonoritate, de zgomot si de propria lui voce. Urmeaza lupta lui Valentin cu alcoolul, confruntarea cu propriile gânduri, mândria actorului si, în cele din urma, descompunerea morala. Farmecul lui George Valentin se evapora treptat, dar imaginea acestuia pe care ne-o pune la dispozitie regizorul, face ca filmul sa capete adâncime în spatiu si sa ne ofere mai multe unghiuri si ritmuri diferite, în punctul culminant al peliculei. Accente expresioniste si impresioniste pot fi observate în scenele în care gândurile launtrice ale actorului revin pe ecran prin diverse figuri si buze încadrate în medalioane. Renuntarea la sine, si apoi regretul, prind viata în scena în care Valentin decide ca filmul nu mai face parte din existenta lui. Pentru o fractiune de secunda, luminile se contorsioneaza, la fel si expresia starului, camera se sufoca printre atâtea filme, iar focul îsi deschide aripile si lasa doar cenusa în urma. Cu alte cuvinte, daca la început filmul parea sa ne amuze si sa-si mentina acelasi ritm, spre sfârsit Hazanavicius apeleaza la marile retete expresioniste pentru a crea o atmosfera credibila, care depaseste teatralitatea lui Dujardin si apeleaza, intens, la starea spectatorului.
„The Artist“ vorbeste despre o imposibilitate din punct de vedere artistic. Cu toate acestea, ne întrebam daca este o imposibilitate contemporana, schitata foarte subtil si ironic, sau una deja consumata, fiindca la final cei doi actori gasesc o solutie pentru a reveni împreuna pe marile ecrane, o trecere de la teatral, de la mimica si gesturi, la un spectacol si mai frumos, preluând talentul cuplului Ginger Rogers si Fred Astaire. Nu se stie daca este o poveste care tine mai mult de morala decât de estetica, dar, în mod sigur, regizorul a reusit sa creeze ceva ce nimeni nu s-a încumetat sa faca. Pentru asta, sa ramânem ignoranti în continuare, sa-i urmarim pe cei care au jucat si sa nu uitam ca, la final, filmul îsi recapata glasul.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 365