Amânata o data, in februarie, datorita conditiilor meteo nefavorabile, care au facut imposibila deplasarea participantilor, Conferinta regionala cu privire la Patrimoniul Cultural Imaterial (Intangible Cultural Heritage), organizata sub egida Consiliului Europei si a Uniunii Europene, a avut totusi loc, la Pristina, la sfârsitul lunii martie a anului curent. Scopul principal al intâlnirii, care a reunit specialisti din Albania, Bulgaria, Bosnia-Herzegovina, Croatia, Grecia, România, Turcia, Muntenegru, Slovenia, Fosta Republica Jugoslava a Macedoniei (singura denumire oficiala in care se mai pastreaza numele acum disparutului stat sud-est european, cum comentau cu umor trist – mi s-a parut – unii dintre participanti!) si, evident, Kosovo. Scopul conferintei, enuntat cu claritate inca din perioada pregatitoare a intâlnirii, l-a constituit „promovarea dialogului inter-cultural si explorarea posibilitatilor de pastrare a patrimoniului cultural imaterial (in engleza, care a fost limba de lucru a reuniunii, s-a folosit exclusiv formula „intangibil cultural heritage“, asa cum apare in documentele UNESCO redactate in aceasta limba) precum si oferirea de recomandari pentru gasirea unor cai eficiente de a transmite acest patrimoniu catre generatiile viitoare“. Toate acestea in cadrul unui proiect comun CE – UE pentru sprijinirea Promovarii Diversitatii Culturale in Kosovo/Promotion of Cultural Diversity in Kosovo (PCDK).
Caracterul de reuniune de lucru al intâlnirii a fost evident, discursurile-cadru de la inceputul primei si celei de a doua zile, rostite de oficiali din cadrul Consiliului Europei (Robert Palmer, Director of Democratic Governance, Culture and Diversity, Julija Trichkovska, Biroul Consiliului Europei in Pristina, Hakan Shearer Demir, conducatorul echipei pentru promovarea diversitatii culturale, PCDK) punând pe tapet probleme principiale ale dialogului intercultural, ale Conventiei pentru salvgardarea patrimoniului imaterial, ale initiativelor de dialog in procesul revitalizarii patrimoniului cultural intangibil, ale dezvoltarii procedurilor legale pentru protejarea acestuia.
Oaspetilor li s-au rezervat doua sesiuni in cadrul carora au fost prezentate sase proiecte nationale, incluse deja pe Lista reprezentativa a UNESCO. Cel mai interesant dintre ele mi s-a parut acela al Greciei, sustinut de George Tsimis, despre „Dieta /Alimentatia Mediteraneana“, un proiect multinational, incluzând Grecia, Spania, Italia si Tunisia cu specificul alimentar al fiecareia si cu evidentierea beneficiilor alimentatiei traditionale, bazate pe legume, fructe, peste asupra sanatatii si longevitatii oamenilor. Tocmai caracterul aplicat al cercetarii si dimensiunea practica a rezultatelor acesteia mi s-au parut extrem de relevante.
Dolya Yordanova din Bulgaria a prezentat ritualul „Nestinartstvo“, inclus pe Lista reprezentativa UNESCO in 2009. Obiceiul este practicat in tinutul din sud-estul tarii, in satele din Muntii Strandzha, in apropierea Marii Negre, cu ocazia sarbatorii crestine a Sf. Constantin si Elena, partea pitoreasca, sa zicem, in orice caz veche, asociata cu unele ritualuri precrestine, fiind dansul cu picioarele goale, pe jaratic, al unui grup de barbati, investiti cu puteri magice, „nestinari“. Are loc si o ofranda din carne de berbec, asociata cu ritualul kurbanului. O „relicva“ din timpuri imemoriale, se pare, asociaza un rit de primavara, de purificare si aparare, cu celebrarea imparatilor crestini Constantin si Elena. Mircea Eliade, care s-a ocupat de „incombustibilitatea corpului“, ca argument al tezei sale privind „folclorul ca instrument de cunoastere“ (1937), afirma ca „fenomenul este cunoscut in India, in Persia, la primitivi si in Europa (subl. mea – N. C.), limitându-se a cita doar, dupa Olivier Leroy („Les hommes salamandres. Sur l’incombustibilité du corps humain“, 1931), „numeroase „miracole“ ale misticilor catolici care au fost vazuti de un mare numar de persoane trecând prin foc“. Nu cunostea, deci, sau nu retinuse experienta „nestinarilor“ din Bulgaria, macar ca aceasta va fi fost descrisa in tratatele de etnografie ale vecinilor de la sud de Dunare.
Delegatia Croatiei a ales pentru reuniunea de la Pristina doar unul din cele 12 elemente inscrise deja in Lista reprezentativa UNESCO – dantelaria, facerea dantelei, un mestesug vechi, inca viu (si ajutat sa regenereze) si astazi, de retinut fiind capacitatea specialistilor din aceasta tara din vestul Balcanilor de a elabora proiecte si de a le sustine cu succes in fata forurilor decizionale.
Organizatorii au dovedit o buna cunoastere a continutului proiectelor invitate a fi prezentate la reuniunea din martie 2012, „Doina“ (România) fiind incadrata de expunerea despre „Iso Polifonia Folclorica/Populara“ din Albania, sustinuta de academicianul Vaso Tole, si de recuperarea unui mod traditional de cântare din Turcia, „Traditia Âsiklik“, adusa in fata participantilor de Selcan Gurcayr de la Universitatea din Ankara.
Cântarea polifonica este practicata de albanezi, greci, aromâni (subl. mea -N.C.), slavii macedoneni din sudul Albaniei si din nord-vestul Greciei. In conformitate cu informatiile din „Wikipedia“, cântarea polifonica albaneza cunoaste doua tipuri stilistice, diferentiate prin modul in care este utilizat „isonul“, asemanator aceluia din muzica bizantina. Iso Polifonia Albaneza a fost proclamata capodopera a Patrimoniului oral si intangibil al umanitatii in 2009.
In acelasi an a fost inclusa pe lista UNESCO traditia seculara, spun cercetatorii, a cântaretilor âsiklik din Turcia. – poeti-cântareti itineranti, âsik, care pot fi ascultati la nunti, in cafenele si in locuri publice. Ei recita, acompaniati de instrumente traditionale, vechi, cu coarde ori de percutie, poeme de dragoste, dar si ghicitori, povesti, vorbe de duh, duelându-se cu alti performeri. Ceea ce caracterizeaza stilul lor interpretativ este ca „solistul“ tine o pana, ac, ni s-a spus, intre dinti, pentru a evita rostirea sunetelor B, P, V, M si F, ceea ce da zicerii o nota cu totul particulara. Faptul ca acesti „menestreli“ moderni calatoresc din loc in loc le confera calitatea de transmitatori ai traditiei, facilitând – se spune in prezentarea lor – „un robust dialog social“.
Prezentarea despre Doina a pus accentul pe vechimea acestui tip de cântare, specific sau in orice caz reprezentativ pentru folclorul românesc, vechimea milenara a termenului, socotit a veni din vocabularul traco-dacilor, de sorginte indo-europeana, cum demonstreaza B. P. Hasdeu in eruditele sale studii Doina. Originea poeziei poporane la români si „Doina“ rastoarna pe Rösler (ambele in 1882), atestând nu numai indepartatele origini ale cuvântului (si, deci, ale cântecului), dar si continuitatea neintrerupta a elementului daco-roman pe teritoriul locuit de români. Prezenta vie si astazi in folclorul românesc, dezvoltând numeroase varietati locale/zonale/regionale – dovada a vitalitatii speciei – , cele câteva exemplificari de pe CD-ul editat intru sustinerea doinei ca element reprezentativ al patrimoniului cultural imaterial românesc au stârnit nu numai interesul ci si admiratia celor prezenti. Referitor la consecintele includerii doinei pe lista UNESCO pentru Patrimoniul Cultural Imaterial – aspect care a stat in mod deosebit in atentia participantilor la Conferinta de la Pristina – s-a subliniat ca, pe de o parte, chiar lucrarile de pregatire a dosarului au insemnat pasi inainte intru cunoasterea realitatii, atestând prezenta vie a acestui cântec specific românesc in zilele noastre (dincolo de nepretuitele inregistrari realizate cu mult inainte de mari etnomuzicologi precum Constantin Brailoiu sau Bela Bartók), in diferite zone/subzone ale tarii, cu puternice accente stilistice locale. Au fost evocate si work-shop-urie cu participarea celor mai reprezentativi interpreti vocali si instrumentali ai acestui gen de cântare. Emulatia stârnita de inscrierea Doinei in Lista reprezentativa a repertoriului universal a condus nu numai la readucerea acesteia – si a celor mai valorosi interpreti, de diferite vârste – , in atentia comunitatilor locale si a publicului larg, dar si la valorificarea, prin publicare, a unor cercetari mai vechi, in legatura cu „genul“ in discutie, precum studiul elaborat de Mariana Kahane, Doina vocala din Oltenia. Tipologie muzicala. Lucrare ingrijita de Marian Lupascu, 2 volume, Editura Academiei Române, 2007, si acelea datorate Eugeniei Cernea, Doina din Maramures, Oas si Bucovina, adunate intr-un volum, intr-o editie critica de dr. Constantin Secara, Editura Global, Bucuresti, 2011. Ambele recuperari, putin cunoscute chiar de catre specialistii români ai domeniului, pot fi considerate ca realizari importante in ceea ce priveste cunoasterea mai aprofundata a acestei capodopere a culturii traditionale românesti, intrata acum in circuit universal.
Gazdele au prezentat mai multe traditii locale, dintre care cea mai interesanta, mai atractiva, mi s-a parut a fi aceea a mastii pictate pe fata tinerei mirese, in ziua nuntii. Traditia se pastreaza inca in satul Lubinje e ulët/Donje Ljubinje, iar arta impodobirii miresei o mai detine o singura persoana, acum in vârsta de 67 de ani, Aziza Safirogic, prezenta in sala la proiectia filmului. De altfel, masca pictata a fost retinuta pentru afisul intâlnirii de la Pristina si figureaza in majoritatea pliantelor turistice locale, fiind socotita o imagine-simbol pentru cultura din Kosovo. In ziua nuntii, fata miresei este „pictata“, in cadrul unui ritual care include imbracarea/invesmântarea fetei in costumul traditional de nunta si decorarea fetei acesteia, folosindu-se o tehnica si modele venind din timpuri imemoriale. Explicatia „la zi“ a acestei practici de stravechi origini este ca, in felul acesta, mireasa nu va fi recunoscuta de catre cei din afara familiei si va fi, astfel, ferita de „deochi“ (engl. „evil-eye“), de fortele malefice, in general.
Vopsirea si decorarea fetei, a corpului uman in general, tine de cele mai vechi manifestari ale culturii umanitatii, iar apropierea pe care o facem, acum, intre aceasta „relicva“ sud-est europeana si arta/mestesugul populatiei caduveo, descrise si comentate pe larg de Claude Lévi-Strauss, Tropice triste (s1956t, trad. rom. 1968t, isi are ratiunea ei. Antropologul francez noteaza ca „in tribul caduveo barbatii sunt sculptori, iar femeile, pictori. Barbatii fasoneaza din lemnul tare si albastrui al gaiacului micile figurine votive despre care am vorbit mai sus; decoreaza in relief coarnele de zebu, care le servesc drept cesti, cu figuri de oameni, cu siluete de struti si de cai si deseneaza uneori, dar intotdeauna infatisând frunze, oameni sau animale. Femeilor le sunt rezervate decorarea ceramicii, a pieilor si pictura corporala, unele ajungând la o incontestabila virtuozitate. Fata, uneori intregul corp, sunt acoperite cu o retea de arabescuri asimetrice alternând cu motive de o subtila geometrie“ (p. 190).
De observat, mai intâi, ca o asemenea distributie a indeletnicirilor artistice se gaseste si in preocuparile populatiilor din Kosovo, ca si din alte zone europene sau extra-europene. Tunsul oilor in modele sofisticate, in iulie, ni se spune, in tinutul Decan/ De?ane apartine, desigur, barbatilor, in timp ce impodobirea fetei miresei in ziua nuntii revine femeilor. In ceea ce priveste pictura fetei la femei, in doua arii culturale departate in spatiu si diferite tipologic, antropologii urmeaza sa-si spuna parerea., dar asemanarile sunt evidente (ca si deosebirile, de altfel!).
Pe marginea elementelor reprezentative prezentate in cele trei sesiuni din prima zi a intâlnirii de la Pristina s-au purtat discutii, in grupuri de lucru, s-au facut propuneri si recomandari, cu accent pe „ce avem de facut“ si „cum sa facem“. Am desprins, ca o cerinta esentiala a procesului de inregistrare a valorilor culturii populare imateriale, realizarea inventarelor nationale, un fel de „dictionare de termeni“, cum insista Robert Palmer, director al programului Guvernanta Democratica, Cultura si Diversitate al Consiliului Europei. In acest sens, experienta româneasca merita a fi mai intens „promovata“, cunoscuta, tinând seama de faptul ca primul volum din Patrimoniul Cultural Imaterial din România. Repertoriu I, CIMEC, Bucuresti, 2009, cuprinzând sectiunile: „Forme de arta a cuvântului si expresii verbale traditionale“ (Nicolae Constantinescu si Ioana Fruntelata), „Folclor muzical“ (Marian Lupascu), „Folclor coregrafic“ (Zamfir Dejeu), „Jocuri de copii si tineret“ (Sabina Ispas si Nicolae Constantinescu), „Sarbatori, obiceiuri si ritualuri“ (Otilia Hedesan si Doina Isfanoni), „Practici traditionale de prevenire, combatere si vindecare a bolilor“ (Ilie Moise), „Mestesuguri artistice“ (Corina Mihaescu si Steluta Pârâu), „Alimentatia traditionala“ (Narcisa Alexandra Stiuca), plus un scurt excurs despre „Limba româna“ (Nicolae Saramandu), este redactat in limbile româna si franceza, termenilor de baza ai fiecarei sectiuni dându-li-se si echivalentul in dialectul aromân.
Ocazii utile de cunoastere reciproca, reuniunile regionale ale expertilor in cercetarea patrimoniului cultural imaterial (Intangible Cultural Heritage) au, intotdeauna, un caracter de lucru, de schimb de experienta – particularitate de care nu s-a dezis nici intâlnirea de la Pristina.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 372