Sari la conținut
Autor: IOAN LAZAR
Apărut în nr. 276

„Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“ de Andrei Ujica

    CANNES 2010. Un documentar de montaj, în afara competitiei

    La trecerea timpului personalitatile istorice, cu deosebire acelea asupra carora se focalizeaza la un moment dat perspectiva negativa, motivata de fapte reprobabile sau orientate, întretinute într-o atare directie, încep sa se lumineze, mai exact sa accepte o conditie a elucidarii. Prima etapa a unui asemenea proces este scoaterea la lumina a  documentelor. De la acestea pornind, demersul istoricului sau, si mai la început, al celui decis sa trieze imaginile de arhiva si sa le ordoneze, nu poate fi decât inspirat si necesar.

    Este ceea ce confirma Andrei Ujica prin „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“. Autorul acestui documentar de lungmetraj face unele marturisiri legate de munca lui. A triat materiale de la Arhiva Nationala de Filme si de la Televiziunea Româna însumând vreo mie de ore. Apoi s-a oprit la 250, pentru ca în etapa finala sa reduca totul la 180 de minute. Este mult, este putin?, ne putem întreba. Si mai ales în raport cu ce? Pier Paolo Pasolini (de amintit ca, în 2000, Ujica a semnat un scurtmetraj intitulat „2Pasolini“) considera ca viata unui personaj si deci a „filmului“ sau, a unui individ, oricare ar fi el,  în fond, nu se poate re-monta decât dupa trecerea în moarte. Ceausescu raspunde acestei exigente de creatie. El nu se mai poate apara în nici un fel. „Subiectiva libera indirecta“, punctul acela unic, al unghiulatiei fixate pe un destin în devenire, se anuleaza prin moarte. Ceea ce pledeaza în instanta istoriei sunt gesturile, faptele, succesele si insuccesele imediate, fara a li se interzice bataia lunga a viziunii transconjuncturale.
    Au trecut peste doua decenii de la moartea omului Ceausescu. Ujica redeschide acum o prezumtiva cutie cinematografica a Pandorei. O face cu un anumit sentiment al necesarei distante neutre. Nici nu putea altfel atâta vreme cât se bazeaza pe documente preexistente, fara a filma un metru de celuloid si fara a introduce alti subiecti în afara acelora furnizati de imensul morman de pelicula impresionata. Gestul sau nu este deloc oarecare. A gasit solutia, sa-i spun atitudinala, fireasca. Nu poti realiza un bioptic documentar, initiat de la un material preexistent, prin a exhiba activitatea altora. De aceea, un asemenea produs nu poate fi clasat în nici un fel ca o fictiune, nici macar altoind perspectiva, greu de calificat ca atare, a unui „al treilea ochi“, cum ar putea crede un comentator exaltat. „Citizen Ceausescu“ este acela al documentelor de arhiva, dar anume al acelora furnizate de Andrei Ujica si, mai mult, îndeosebi ale modului acestuia de a restructura viziunile precedente. El nu fictionalizeaza o biografie a unui om politic si nici nu o romanteaza sub faldurile generoase ale imaginarului subiectiv. „Ceausescul“ sau, oricât de autobiografic declarat prin titlu, nu este „Carlos-ul“ lui Olivier Assayat, alaturi de care a fost introdus în editia din 2010 a festivalului, la aceeasi sectiune („Hors Compétition“), unde au mai figurat alte trei filme relevante semnate de Woody Allen („You Will Meet A Tall Dark Stranger“), Stephen Frears („Tamara Drew“) si Oliver Stone („Wall Street – Money Never Sleeps“). Semn ca nu doar „banii nu dorm niciodata“, ca sa parafrazam ultimul titlu mentionat, ci nici chiar cineastii si cu atât mai putin personajele lor procurate de istoria recenta, asemenea acelora venind oricât mai de demult. Uneori timpul lucreaza în serviciul acestora iar alteori fictiunea vine sa adauge o noutate stranie, declansata la periferia genului biografic, catre o cale a fantazarii imperioase.
    Ujica al acestui documentar nu este nicidecum un copiator de metraje. El recreeaza destinul unui individ si o face cu destula maturitate, cu raceala, cu o directete nelinistitoare adesea si, mai ales, cu o intuitie a clipelor tragice sub semnul carora istoria începe sa devina o mica sucursala de fapte diverse. Montajul sau este, fara îndoiala, unul  „interzis“, în acceptia bazin-eana, a privirii netrucate care, tocmai ea, lasa loc unei serii de ambiguitati. În acest freiaj se cuvine cautata originalitatea sa, ca si inteligenta artistica, indiscutabile, voind sa nu puna accente false, fie si cu intentia de a construi o viziune post-decembrista personalizata asupra unui individ aruncat în pripa la groapa comuna a istoriei, unde nu i se cuvenea locul.
    Filmul sau are însa destule elemente prin care ne asigura de suspensul creatorial. Are în urma si o experienta ce-l recomanda pentru astfel de abordari. A realizat „Videogramele unei revolutii“(1992), un focus televizual asupra evenimentelor din decembrie românesc al anului 1989, si apoi „Out of The Present“(1995), acest al doilea titlu al sau fiind povestea cosmonautului Serghei Krikaliov, care, la bordul statiei spatiale „Mir“, a petrecut zece luni, rastimp în care se destrama Uniunea Sovietica. Formula  aceasta, de odisei spatiale si istorice, dar mai cu seama imbricarea lor, pot sugera geneza unui anumit gen de science-fiction pe fundamentul lumii de azi, în demantelarea ei spornica, pe cât de amenintatoare pe atât de iminenta si pe cât de primejdioasa, pe atât de inevitabila.
    Andrei Ujica demonstreaza un presentiment al istoriei ce nu-si mai apartine pe deplin iar acest Ceausescu al sau, deloc autobiografic, ci, mai degraba, hiper si meta-biografic, nu este altceva decât pre-textul unei acolade filmice invitând la reflectie. O meditatie speciala careia nu-i putem refuza subtilitatile, deloc putine si nicidecum oarecare.
    Tema în sine nu poate fi suspectata de o prematura oxidare. Dimpotriva. Ujica nu declara, dar construieste un armistitiu cu istoria. Care ar putea fi linia de demarcatie între Ceausestii sai? Fiindca, daca mai trebuie sa o repetam, el avanseaza ipostazieri ale unui personaj, dictatorul, asimilat ca abstractiune în chiar perioada sederii sale la Bucuresti, de la 14 la 29 de ani, când a parasit România (la care vad ca revine cu obstinatie, asemenea tuturor acelora care au plecat, ca sa se întoarca, fiecare în felul lui), si resimtit abia acum în abordarile unei imediatitati pâna la urma protocolare. Ceea ce si recunoaste memorialistul cu manusi de catifea, operând cu instrumentele unui travestit, preluând, sine ira et studio, functia documentaristului de serviciu, sublimator si degustator de parfumuri ideologice.
    Când pornesti la drum cu ambitia alcatuirii unei epopei ceausiste, nu te vei mira daca imaginile de protocol, cu ritualul lor falacios, te vor coplesi la un moment dat. Se simte cu câta dificultate tine cumpana autorul. Faptul ca reuseste nu e deloc oarecare. Desigur, Ujica nu este în situatia prezenteista a unei Leni Riefensthal, ca sa omagieze ceea ce în subconstient pesemne ca detesta, profitând în buna masura de protectia Fuhrerului demiurgizat. Nu se agata decât de solutii de „intitularizare“. Cum afla – o recunoaste el însusi –, despre existenta unei carti de genul „Autobiografia lui Fidel Castro…“,  preia ideea fara teama acuzatiei de plagiat. Onestitatea sa intelectuala este remarcabila, nu doar în aceasta privinta.
    Ca sa scape de teama abstractului Ceausescu îl prezinta fragmentar, detaliind prestatia sa spre a-i institui câteva laitmotive. Este aici razbunarea unui autor fata de un idol dictatorial, mediatic, impus nonstop. Ujica – asemenea celor care au trait cu Ceausescu la televizor si în ziare –, îl cauta acum dincolo de coaja diplomatica. Este greu sa-l identifici în substanta sa genuina, dar ca imaginea acelui Ceausescu sa devina în primul si în primul rând umana, Ujica depaseste conditia arhivistului de protocol, pe al carui travaliu îsi întemeiaza el însusi cercetarea.
    Mai multe vârste auctoriale, ale lui Ujica, documentaristul transferat la Jilava (sediul Arhivei Nationale de Filme), se asociaza cu fatetele identitare ale lui Ceausescu. Într-un gest definitiv, el sparge pâna la urma ecranul protocolului de stat ca sa aduca sub lupa anii când personajul sau s-a aflat în miezul lucrurilor. Sunt câteva poncife pe care cineastul le evita cu inteligenta. Nimic despre „Epoca de Aur“, nimic despre „Cel mai iubit fiu“, nimic despre „Conducator“. Prevaleaza privirea celui care, pur si simplu, l-a filmat, în situatiile cele mai diverse.
    Ujica descopera tragedia unui om. Destinul sau pare mai presus de orice. Îl parcurge si-l asuma, este marcat de o traire la cea mai înalta temperatura. Destul sa alaturi figura lui Ceausescu la preluarea puterii, imediat dupa disparitia lui Dej, ca sa întelegi ca soarta succesorului nu se va îndeparta prea mult de a precursorului. Ujica nu formuleaza concluzii discursive, nu impune semnificatii, el doar le ofera sansa de a putea fi distilate de privirea unui spectator inteligent si avizat. Ca sa descifrezi enigma istoriei ce s-ar putea repeta, e destul sa iei seama la gesturile lui Ceausescu de la întâlnirea cu Gorbaciov, când se uita repetitiv la ceasul sau ca la o gura de aer salvator, pregatit în orice moment sa se ridice de pe fotoliu. Avem aici un Ceausescu temator, suspicios, stiind mai mult decât poate spune, marcat de o atât de accentuata premonitie. Ceva ne spune ca, stiind bine, el nu putea sa spuna ca va muri într-un chip atât de nemilos. Parul lui e tot mai rar si mai malaios, departe de coafura tepoasa a flacaului de la tara, asa cum ne apare imediat dupa 1965.
    În caietul-program ce a însotit filmul la Cannes, Ujica subliniaza cu precizie si finete existenta unor „momente naturale“ în drumul de la personajul abstract la cel concret. Pe masura ce ura documentaristului se distila, personajul se încarca de o noua dimensiune, mai aproape de natura sa reala. Dupa un timp, într-adevar, nu numai cineastul, dar si noi, ca simpli spectatori, începem sa avem acces la procedeul figurarii lui Ceausescu. „Microgesturile sale, limbajul corpului sau, inflexiunile vocii sale“ îl exprima de fiecare data în dinamica interioara a unei psihologii simple, netrucate. Vorbeste poticnit, are o miscare greoaie a trupului. Desi zvelt si bine legat, da într-un fel anume, sacadat, din cap si pare totusi a nu prea agrea frazele flatante ale omului de dinaintea sa, se grabeste sa dea, fara succes, mingea peste plasa situata mereu prea sus pentru el. Insistenta pe aceasta ratare pare a amprenta concluzia tragismului caruia îi va cadea victima acest Sisif carpatin plin de ambitii.
    Ceva anume îl stânjeneste de fiecare data pe Ceausescu. Niciodata nu se arata a fi în apele lui. Nici când nu stie ce sa spuna în apropierea Reginei Angliei, nici când nu si-a însusit pe deplin rigorile protocolului, nici când nu stie cum s-ar putea îmbratisa cu un colos precum întristatul si resemnatul De Gaulle, nici când, în S.U.A., i se aduc laude peste asteptari, poate nici chiar atunci când, purtat de elanul coral al maselor, se dezice de interventia în Cehoslovacia.
    Sunt si câteva momente cruciale, de care pare a depinde propria moarte. Declara ca se opune oricarui gest similar ce ar înregistra patrunderea unor armate straine pe teritoriul românesc iar aluzia este clara. Este luat pe nepregatite si atunci când Constantin  Pârvulescu îl înfrunta de la tribuna Congresului si se simte usor stânjenit de interventia-tampon, salvatoare doar în aparenta, a lui Ion Popescu-Puturi. Îl simtim cum nu este  niciodata el însusi în preajma lui Gorbaciov, nici la vizita acestuia la Bucuresti, nici cu alte ocazii. Pare a fi luat sub aripa de Brejnev, iar groplanul cu cei doi, într-un cadru foarte strâns, la Helsinki, într-o pauza a conferintei europene, indica imaginea unui tandem de jucatori la masa norocului. Este de-a dreptul distrus la ultima sa aparitie în balconul de la CC, cu câteva clipe înainte de a parasi sediul si a se duce în moarte. Felul sau agitat, linistindu-si consoarta cu putin înainte ca pustile sa fie îndreptate spre ei, arata limpede unde s-a ajuns. Avem si un Ceausescu al plimbarilor pe munte, mângâiat de prezenta copiilor, un Ceausescu alaturi de Elena, în apa Marii Negre de la Neptun. În câteva rânduri, asistam la vizitele sale matinale, grabite, pe santierul plin de noroaie de la viitoarea Casa a Poporului.
    Au fost voci care i-au reprosat un anumit atasament acestei priviri documentare – si fara îndoiala documentata –, despre un om de stat sfârsind prin împuscare. Au fost critici, la noi, ca si în presa internationala, care au gasit incorecta o atare viziune, solicitând un alt film despre „atrocitatile“ comise de Ceausescu, uitând ca despre toate acestea s-a tot vorbit de la moartea sa încoace.
    Ujica a ales calea proprie, catre un Ceausescu al documentelor de arhiva. Deloc muzeal si inert. A fixat fara ezitari contextul „autobiografiei“ devenite „docudrama“. Scriind despre film în chiar ambianta prezentarii sale la Cannes, Lee Marshall, criticul de la „Screen International“(20 mai 2010, pag. 10), remarca, între altele, etapele distincte ale amplei naratiuni, care porneste de la entuziasmul primilor zece ani, spre a surprinde de-caderea personajului, cu seria de degradeuri ale existentei sale, catre nelinistea din final, când, cu fata brazdata de riduri, Ceausescu pare a se întreba cu nevinovatie: „What have I done?“