Un epilog personal de la prietenul și colaboratorul său, Maurice de Martin
„Marta Hristea – Vilacross Passage” (1998), „Interzone” (1999), „Interzone plays with Adam Pieronczyk” (2000), „Interzone – Crossing Atlas 45°” (2001), „Interzone Jazz Orchestra –Transylvanian Grace” (2002), „Mircea Tiberian/Maurice de Martin Quintet – Eleven” (2002), „Mircea Tiberian – Viața Lumii” (2003), „Interzone – Shining of the Abyss” (2004), „Maurice de Martin – Transylvaniana” (2004), „Tiberian/Dahlgren/de Martin – Intelligence Is All Around” (2010), „Mircea Tiberian – La Margine de București” (2010), „Tiberian/Dahlgren/de Martin – Raphael” (2016), „Mircea Tiberian / Maurice de Martin – Dance Around the Dragon Tree” (2019) – acestea sunt cele 13 albume pe care Mircea Tiberian și cu mine le-am înregistrat și lansat de-a lungul a aproape 30 de ani de colaborare muzicală constantă și prietenie și mai intensă.
Nu toate albumele noastre au rezistat probei timpului, însă unele dintre cele mai frumoase momente din Muzică și din Viață le-am trăit împreună. Lucrările mai puțin reușite au fost adesea terenul fertil din care a crescut o frumusețe autentică – și, de cele mai multe ori, neplanificată – în viitor. Mai durabile, însă, au fost conversațiile noastre nesfârșite și mereu extrem de intense din acele trenuri regionale lente din Europa de Est – discuții care depășeau cu mult sfera colaborării noastre artistice. Turneele noastre erau adevărate laboratoare ale imaginației: compartimente de tren închise, pline de dezbateri despre muzică, filosofie, istorie și artă – presărate cu vodcă, căldură de vară și ierni înghețate. Fără Google sau ChatGPT pe atunci, vasta cunoaștere și inventivitate a lui Mircea ridicau orice subiect la un nou nivel!
Acele călătorii erau adevărata noastră sursă de inspirație – o universitate mobilă a vieții. Când nu eram în turneu, înregistram în vila lui George Enescu din București sau repetam într-o modestă încăpere din spatele Casei de Cultură „G. Preoteasa”. Seara se încheia adesea pe terasele, în cluburile și cârciumile fumurii ale orașului – de exemplu Green Hours, Art Jazz, Terasa La Muzeu – locuri care au hrănit o generație de muzicieni, poeți și artiști. Sau în celebra „Lăptăria lui Enache”, unde l-am întâlnit pe Mircea la un Jam Session în 1996.
Am venit în România în 1997, ca bursier DAAD, pentru a realiza cercetări de teren despre folclorul est-european – și pentru că Mircea mă invitase să lucrez cu el.
După prima noastră întâlnire în Lăptărie, m-a sunat și m-a întrebat direct:
„De ce nu vii o vreme în România? Aș vrea să te invit să cânți cu mine în mod regulat! Tot ce are nevoie un tânăr muzician, ca tine, în viață, va găsi din belșug în România. Nu vei regreta că ai venit aici!”. Desigur, m-am simțit flatat și, în același timp, foarte curios să aflu ce anume voia să spună prin asta, așa că am venit pentru un an – și am rămas mult mai mult decât planificasem. După ce petrecusem cinci ani stresanți în New York la începutul anilor 1990 și apoi abandonasem niște studii universitare nu prea interesante la Berlin, la mijlocul anilor 1990, m-am cufundat brusc, spre sfârșitul acelui deceniu, într-o viață nouă, intensă, care mi s-a părut la fel de sălbatică, autentică și liberă ca muzica pe care o iubeam să o cânt: Jazzul!
Am fost de nedespărțit ani întregi – atât de mult încât colegii glumeau spunând: „Mircea și Maurice iarăși… ce plictisitor!” Colaborarea noastră, adesea furtunoasă și plină de disonanțe, a supraviețuit pentru că împărtășeam o credință puternică în forța creatoare a prieteniei. Disputele erau frecvente, dar întotdeauna iertate. Acea tensiune, cred eu, a fost adevăratul motor al creației noastre muzicale.
Viața artistică a lui Mircea s-a desfășurat într-o societate pe care o iubea și o detesta deopotrivă. Peisajul cultural al României, plin de contradicții, l-a format și l-a chinuit. Cu câteva luni înainte de a ne părăsi, mi-a scris: „1998-1999-2000 au fost anii mei cei mai activi, alături de 2006-2007. Aveam 45 și 50 de ani. Acum am 70 și pot improviza un concert întreg fără să trișez nici măcar o notă, mult mai autentic și conectat decât acum 25 de ani – și nu am niciun concert, nici o altă oportunitate artistică, trăind în această țară ciudată și, în același timp, mortal de banală!” A fost o declarație de integritate artistică într-un sistem care rareori recompensa autenticitatea și maturitatea artistică.
Stoic în adâncul sufletului, Mircea a acceptat absurditățile destinului său cu ironie, inteligență și calm. Compoziția sa Born to Lose a surprins perfect paradoxul muzicianului de jazz postcomunist – resemnat, dar sfidător. Așa a fost și viața lui: o luptă permanentă pentru a echilibra libertatea și captivitatea, intelectul și emoția, „lupta împotriva prostiei”, cum obișnuia să spună – totul trăit cu un simț incoruptibil al seriozității, umorului și frumuseții artei. Devotamentul său față de familie, în special față de fiul său autist, a cerut o forță extraordinară. În ultimii 18 ani, uneori a fost foarte aproape de limita suportabilului omenesc. Cu timpul, acea luptă l-a epuizat, iar a vedea cum prietenul meu își pierdea treptat puterea și rezistența a fost dureros. Totuși știam – și asta m-a întristat profund – că nu exista scăpare pentru el, pentru că totul este așa cum este. „Asta este!”
Îi datorez enorm lui Mircea – influența lui mi-a modelat profund viața și arta. Totul ar fi fost altfel fără el. Știu că nu sunt singurul care simte nevoia să spună asta! Plecarea lui marchează sfârșitul unei epoci, o întreagă lume dispare odată cu el. Și totuși, finețea interpretării sale și adâncimea sunetului vocii lui rămân aproape și dragi: precise, libere și fără nici măcar o notă „falsă”.
Mircea spunea cândva că și-ar dori să-și construiască o casă și să moară liniștit în Transilvania, lângă biserica gotică de pe dealul din Michelsberg/Cisnădioara, printre munții care l-au inspirat. În schimb, acum se odihnește în bătrânul și bunul București, alături de George Enescu. Probabil ar fi spus, cu o sclipire ironică în ochi: „Hai, măi, că nu e chiar așa rău! Merge și așa.”
Acesta este și a fost Mircea Tiberian: un spirit unic și de neînlocuit, mereu „Crossing Atlas 45°”, din Occident spre Orient (așa cum s-a numit și primul nostru album Interzone Trio), neclintit în legătura sa – cu muzica, cu intelectul, cu cultura cultivată de ambele părți, și cu propriul său destin, deloc ușor. „Amor fati”, cum spunea filosoful german Nietzsche, a fost motivația lui de a nu se pierde: Iubește-ți destinul, orice ar aduce el!
Blestemele lui veneau întotdeauna însoțite de un râs ironic și, invers, râsul său ascundea adesea un blestem. Replica lui preferată era: „The motherfuckers never bring me a good piano to play on!” („Nesuferiții ăștia nu-mi aduc niciodată un pian bun pe care să cânt!”) – o frază care rezuma perfect paradoxul vieții sale: mereu confruntându-se cu imperfecțiunea, dar infinit devotat artei de a perfecționa sunetele complexe, pline de swing, care izvorau din imaginația lui.
Când un suflet-pereche moare, o parte din tine se cufundă în tăcere.
Cu toții supraviețuim în amintirea celorlalți.
I got a swingin’ freedom, baby,
Got a freedom that sways –
Fate just a feather in my fedora,
Tippin’ its brim my way.
(dintr-un cântec necunoscut de Delta-Blues, de Sammie Corbit)
Odihnește-te în pace, Mircea.
– prietenul tău, Maurice
O rugăminte specială: după dispariția tatălui său, este și mai dificil să se asigure, în viitor, un loc la terapie pentru fiul autist al lui Mircea, Luca.
Vă rugăm să donați organizației corespunzătoare, care a deschis un cont special de donații pentru el: Asociația Învingem Autismul
IBAN: RO57RZBR0000060011706588
Mențiune: „LUCA“
Traducere din engleză: Lia Boangiu
citește și: Rezidenţa „quartier21“, Viena – dialog între Nicolae Coande și Maurice de Martin
În deschidere: Mircea Tiberian la Maratonul de Poezie și Jazz, Muzeul Literaturii Române, 2020. Foto: Mihaela Petre. Sursa imaginii: Agenția de Carte