Despre iubire: între memorie, cod și viitor.
Într-o epocă în care algoritmii ne recomandă cărți, ne sugerează răspunsuri și ne modelează chiar și gesturile de tandrețe digitală, iubirea nu pare amenințată de tehnologie, ci provocată să-și regândească limbajul. Ce înseamnă să iubești într-o lume în care mesajele se arhivează, vocile se sintetizează, iar amintirile pot fi restaurate algoritmic? Mai mult decât o întrebare retorică, aceasta devine o provocare culturală majoră — explorată de filosofi, psihologi și artiști contemporani, de la Byung-Chul Han la Sherry Turkle, de la Tarkovski la Alina Necșulescu.
Volumul Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, semnat de Alina Necșulescu și apărut la Editura Trei în 2024, cu prefață de Vasile Dem. Zamfirescu — psihanalist, profesor universitar și editor cunoscut pentru promovarea operelor lui Freud și Jung — oferă un cadru rodnic pentru o reflecție epistemică asupra afectivității în era digitală. Deși se înscrie în zona psihologiei analitice, cartea depășește granițele disciplinare printr-un stil literar aparte și printr-o poetică subtilă a vieții umane.
Lectura de față nu își propune să acopere întreaga diversitate a volumului — nici spațiul nu ar permite-o — ci să surprindă câteva repere semnificative, în care se întâlnesc psihologia, arta și tehnocultura.
Între metafora muzeului interior și riscuri ontologice, între restaurarea memoriei și alfabetizarea emoțională se conturează o ecologie postumană a sensului. Dar cred că nu iubirea este în criză, ci limbajul prin care o transmitem. Iar tehnologia, folosită cu discernământ, poate deveni un aliat al grijii, nu un substitut al intimității.
În această lumină, demersul Alinei Necșulescu se înscrie într-un orizont cultural și civic al reflecției contemporane. Titlul volumului devine un pretext fertil pentru o dezbatere publică despre modul în care tehnologia influențează relațiile și autenticitatea afectivă. Articolul meu se dorește un ecou al acestor idei — o intervenție reflexivă, inevitabil subiectivă, care intră în dialog cu tehnocultura și propune o interpretare în care iubirea nu este nostalgie, ci explorare în epoca digitală.
Cum mi-a ajuns o carte pe birou (și de ce contează asta)
Cartea Alinei Necșulescu mi-a ajuns pe birou printr-un algoritm. O recomandare a motorului de căutare, imaginea unei ilustrații grafice, o descoperire venită dinspre web 2 — spațiul participativ în care ideile circulă, dar nu întotdeauna se opresc. În mod ironic — și alegoric — o mediere digitală a deschis ușa către un volum despre iubire. Nu e un detaliu marginal: în epoca noastră, întâlnirile cu ideile sunt din ce în ce mai des orchestrate de cod. Acest fapt nu anulează libertatea lectorului; o reconfigurează. Alegerea nu dispare, dar se încadrează într-un tipar nou, în care semnele vin filtrate, iar spontaneitatea se intersectează cu întâmplarea.
Când gândim iubirea ca spațiu interior, o putem percepe ca pe o arhitectură muzicală: de la preludiu la polifonia de idei, de la consonanță la bara de măsură care protejează. Aici nu consumăm emoțiile pe fugă, ci le interpretăm cu grijă, alegând ce păstrăm, ce lăsăm deoparte, ce investim cu sens nou. Este un efort discret, echivalentul afectiv al unei conservări într-o secvență preclasică — inspirată, poate, de acel echilibru al muzicii lui J.S. Bach, care însoțește tăcut aventura interstelară din Solaris (1972). În acest cadru, iubirea nu se grăbește, ci se acordă — asemenea unei partituri interioare, în care fiecare gest are ritm, fiecare tăcere are formă sonoră.
În filmul emblematic invocat, iubirea se manifestă într-un spațiu virtual, prin apariția regenerată — aproape algoritmică — a soției decedate a protagonistului. Ea nu este doar o amintire, ci o replică afectivă produsă de oceanul planetar, o formă de conștiință care interoghează granițele dintre realitate și simulare, dintre memorie și prezență.
Această idee — că apele pot genera forme de viață afectivă — apare și în literatura de anticipație, într-un registru mai puțin cunoscut, dar profund: romanul Robinsonii pe Planeta Oceanelor (1958), semnat de I.M. Ștefan și Radu Nor, imaginează o lume în care explorarea cosmică se intersectează cu dorința de regăsire, de întoarcere și de sens. Oceanul, în ambele opere, nu este doar un mediu fizic, acvatic, ci o entitate epistemică, capabilă să reflecte și să amplifice trăirile umane.
Într-o filmare lentă, în Solaris, vedem tabloul Vânătoarea în zăpadă (1565) de Pieter Bruegel cel Bătrân — o imagine a unei lumi ordonate, dar înghețate, în care intimitatea nu se exprimă direct, ci se prezervă în ritmuri de rubato, în gesturi mici, care nu se pripesc să fie înțelese. Este, poate, o metaforă vizuală a iubirii ca spațiu interior, colorată nu în roșu, ci în alb: recognoscibilă, dar secvențială; deschisă, dar nu invadată.
Această imagine, deopotrivă tulburătoare și poetică, ne amintește că iubirea poate fi reconstituită, dar nu înlocuită — și că tehnologia, atunci când atinge zonele liminale ale ființei, trebuie însoțită de curajul de a depăși orice prejudecată. În acest sens, iubirea nu este o relicvă, ci un sentiment capabil să traverseze epoca digitală fără a-și pierde vibrația interioară.
Intimitatea ca arhivă: cum iubirea se cuplează cu tehnologia
În volumul pe care tocmai l-am citit, Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Alina Necșulescu propune, chiar în eseul introductiv (ce poartă titlul cărții), o metaforă vie: „muzeul interior”. Autoarea imaginează viața afectivă ca pe un spațiu muzeal, cu săli, coridoare și un depozit unde se păstrează „obiecte” încărcate de poveste. Fiecare obiect pare să aibă un nume și un cod care îl ajută să nu se piardă într-un caleidoscop de fragmente.
Această metaforă, deopotrivă delicată și precisă, deschide o fereastră spre lumea în care trăim: dacă muzeul real folosește inventare, ecosistemul digital operează cu metadate, indici și registre distribuite. Scopul rămâne același — să nu pierdem sensul. În acest context, cred că iubirea nu se opune tehnologiei, ci se cuplează cu ea într-un gest de conservare afectivă. De la arhive foto la jurnale vocale transcrise, de la restaurări algoritmice ale unor înregistrări vechi la proiecții holografice, tehnologia poate deveni, de facto, muzeograful discret al intimității.
Dar acest mariaj metaforic nu este automat. El presupune coabitare și cutezanță. Privind în ansamblu, dacă iubirea este o arhivă însuflețită, atunci tehnologia poate fi curatorul tăcut care ordonează, clasifică, traduce, subtitrează — salvând ceea ce altfel s-ar pierde în uitare. Metafora Alinei Necșulescu își dovedește astfel inspirația: ne oferă un limbaj prin care înțelegem că răspunderea curatorială — etică, afectivă, culturală — rămâne umană, în timp ce instrumentele, spun eu, pot fi augmentate de cod.
Dar așa cum orchestra simfonică are nevoie de muzicieni care să descifreze știmele, la fel și iubirea în cod binar are nevoie de interpreți algoritmici, capabili să decodifice subtilitățile contextuale. Nu este vorba despre înlocuire, ci despre acompaniament. Iubirea, ca și muzica, nu se afirmă prin volum, ci prin vibrație — acolo unde memoria întâlnește măsura, iar tehnologia nu invadează, ci însoțește.
Între algoritmi și emoții: cum învățăm să iubim în era digitală
Metafora muzeului interior invită să vedem iubirea ca pe un spațiu ordonat și protejat de la bun început. În continuare, autoarea propune o serie de perspective din care se desprind învățăminte de mare actualitate. În eseul Mediul de acasă: „îndrumar” sau „dezorientar”, ea vorbește despre educația financiară timpurie, despre prețul lucrurilor și despre rolul banilor de buzunar pe care un copil îi primește.
Alina Necșulescu pornește de la analize psihologice despre mediul familial și educația copiilor, trece prin universul basmelor, al filmelor și al artei, pentru a explora felul în care reprezentările modelează identitatea. În eseul Absent în propria existență, autoarea arată că lipsa unei reprezentări clare a corpului în plan mental poate conduce la o formă de existență precară, construită pe mecanisme imitative și lipsită de fundament identitar — o temă reflectată și în filmul Her (Spike Jonze, 2013), unde o inteligență artificială integrată într-un sistem de operare ajunge să înlocuiască prezența unei partenere reale în viața unui autor solitar.
Din acest orizont, autoarea conturează în Teatrul minciunii o perspectivă critică asupra inteligenței artificiale: într-un pasaj tranșant, notează că modele precum ChatGPT pot genera conținut plauzibil, dar fără consistență de adevăr, și pot induce empatie fără a o trăi. Pericolul? O „apatie a realității”, unde oamenii obosesc să mai distingă între autenticitate și iluzoriu.
Observația este pertinentă. Tehnologia nu face nimic fără consimțământul partenerului uman, pe scena lumii. În fond, ideea că viața este un spectacol — theatrum mundi — traversează filosofia occidentală din Antichitate până la modernitate. Astăzi, luminile reflectoarelor s-au mutat în rețelele digitale, iar decorul este alcătuit din date și algoritmi. Răspunsul la aceste provocări nu constă în culpabilizarea uneltelor, ci în alfabetizarea afectivă și simbolică a utilizatorilor.
Soluția rezidă în conturarea unor cadre etice și educaționale: promovarea incluziunii tehnologice, reducerea filtrării algoritmice excesive și, mai ales, cultivarea competențelor digitale. În locul unei supuneri inconștiente, avem nevoie de o cultură a întrebării: cine întreabă, de ce întreabă, cum verifică și ce face cu răspunsul? În acest sens, iubirea — înțeleasă ca responsabilitate și recunoștință — poate deveni criteriu academic: cine iubește adevărul, verifică; cine iubește pe celălalt, nu îl înșeală; cine iubește lumea, o cercetează.
Spre o ecologie postumană a sensului: iubirea și tehnologia în relație
Dacă riscurile ne obligă la prudență, există suficiente dovezi că tehnologia nu este condamnată la conviețuire, ci poate deveni un partener de viață activ. Inteligența artificială și roboții — așa cum anticipa Isaac Asimov — nu sunt entități străine de umanitate, ci extensii ale ei. Atâta timp cât fac parte din lumea noastră, modelele lingvistice și tehnologiile mecatronice ale viitorului trebuie integrate în reflecția noastră despre uman, augmentare și productivitate, fără a fi privite cu teamă. Într-o societate democratică autentică, tehnicul nu este un corp străin, ci parte organică din progresul omenirii: o sintaxă a coautoratului, o infrastructură a gândirii, o posibilitate de a fi împreună altfel.
În concluzie, volumul Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, semnat de Alina Necșulescu, este o lucrare valoroasă, care merită citită nu doar pentru ideile pe care le afirmă, ci și pentru cele pe care le provoacă. Este o invitație la reflecție și introspecție, un exercițiu de luciditate într-o epocă în care intimitatea se intersectează tot mai des cu infrastructurile digitale. Stilul autoarei este clar, dar nuanțat, iar metaforele propuse deschid spații fecunde pentru interpretare și dialog.
Recomand acest volum nu pentru certitudinile lui, ci pentru sertarele de sens pe care le deschide. Într-o societate civilă, pluralismul ideilor nu este un lux, ci o condiție a libertății. A reflecta, a pune în tensiune, a disemina — acestea sunt gesturi civice, iar articolul meu se înscrie în această logică: de a readuce în spațiul public teme esențiale, în spiritul tehnoculturii gândite de René Berger.
Cuvinte-cheie: iubire, intimitate, tehnologie, inteligență artificială, cod, memorie, muzeu interior, curatoriat afectiv, ecologie postumană, empatie, algoritmi, cultură digitală, Alina Necșulescu, tehnocultură, responsabilitate, realitate virtuală, AI etic, ChatGPT, reflexie critică, iubirea ca spațiu simbolic, empatie algoritmică, alfabetizare tehnologică, educație financiară, arhitectura intimității, simulare afectivă, dialog autentic, patrimoniu afectiv, iubirea în era codului
- Lectură critică și simbolică a iubirii în era digitală - 9 octombrie 2025
- Codul lui Łukaszewski: Sacralitatea sunetului și vocația universală a formei - 29 septembrie 2025