George Maior, Ambasadorul României în Iordania și Yemen, fost ambasador în Statele Unite, a acordat un interviu pentru „Gândul” în care discută despre cum afectează acest conflict întreaga zonă a Orientului Mijlociu, dar și despre perspectivele situației de după război. Vă prezentăm fragmente.
Credeți că această criză redefinește arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu?
Pentru Israel, programul nuclear iranian, programul privind rachetele balistice dar și influența malignă a multor grupări patronate de Iran asupra securității statului și securității regionale în general au fost considerate de mulți ani o amenințare existențială. Ceea ce e important de subliniat însă este și faptul că multe state arabe, fie din Golf, fie din Levant, au perceput și percep aceste chestiuni – în special programul nuclear iranian – ca având un impact negativ asupra securității lor naționale și asupra celei regionale, asupra echilibrului strategic, oricum istoric fragil, din zonă. În situația eliminării acestor amenințări clare, arhitectura de securitate generală din Orientul Mijlociu ar putea desigur evolua spre un echilibru mai rațional. Va rămâne însă problema palestiniană, care are un impact semnificativ. Trebuie să fim însă realiști și prudenți, iar acum este mult prea prematur pentru judecăți de valoare în acest sens, am văzut cu toții ce s-a întâmplat după înlăturarea regimului lui Saddam Hussein.
[…]
De ce a făcut Trump ce au refuzat Bush, Obama, Clinton să facă? De ce credeți că a atacat Iranul acum?
Eram ambasador în SUA când administrația Obama a încercat acel acord nuclear cu Iranul, în speranța că se va ajunge la un proces de dezangajare a Iranului în chestiunea nucleară. Acordul a fost vehement criticat de partea israeliană și de republicani pentru că ar fi oferit de fapt Iranului o umbrelă legală pentru continuarea discretă a programului nuclear, în lipsa unor mecanisme mai dure de control și monitorizare. A fost criticat aspru și pentru că nu acoperea deloc programul balistic. În general, negocierile cu Iranul pe aceste chestiuni s-au împotmolit adesea, iar metoda sancțiunilor economice, ca factor de presiune, la rându-i nu a dat roade. Probabil că administrația Trump a considerat că aceste abordări trebuie cumva schimbate radical, ținând cont și de informații asupra a ceea ce se petrecea de fapt în plan intern în Iran, pe care le vom afla mai târziu.
Cum vedeți raportul de putere din zonă după război? Ziua de după? Există o strategie coerentă sau să ne așteptăm la un export de insecuritate mai degrabă?
Dificil de estimat acum, dar în mod cert balanța de putere se va schimba în sens pozitiv doar în cazul în care amenințările legate de programul nuclear și cel balistic vor fi eliminate. În registru realist însă, situația de securitate va rămâne totuși volatilă și impredictibilă, în lipsa unui plan mai amplu de stabilizare și reconfigurare a relațiilor complicate dintre mai mulți actori relevanți.
Cum decriptați strategia iraniană de a ataca țările din jur?
Cred că are în vedere încercarea de a destabiliza, de a impune costuri de război care să genereze și o presiune a populației din diferite state asupra propriilor guverne. Să testeze reziliența acestora. Aceasta în condițiile unei asimetrii evidente a capabilităților iraniene față de cele ale SUA. Evident, urmărește și țintirea unor obiective strategice, militare, dislocate de America în zonă, dar și afectarea unor obiective economice cu relevanță asupra economiilor locale și cu impact mai mare, global chiar, în domeniul energiei în special.
Cum vedeți problema societală iraniană post război?
Să nu ne facem iluzii că lucrurile s-ar putea transforma radical, peste noapte, spre o perspectivă mai democratică și să ținem cont de o multitudine de factori culturali, religioși, istorici care definesc structura adâncă a societății.
Interviu realizat de Răzvan Botea