Cum să eviți patetismul într-un spectacol despre tragedia de la Colectiv? Cum să exprimi principiile generației tale, rămânând, totuși, obiectiv? Cum să pui întrebări despre lumea în care trăiești, unde se produc drame ca incendiul de la Colectiv, fără să manipulezi emoțional sau să îndepărtezi prin tonul vituperant?
„După întâlnirile cu unii dintre cei a căror viață a fost transformată definitiv după noaptea incendiului din Colectiv, am decis că „153 de secunde” nu va fi nici despre corupție, nici despre sfârșit, ci despre dezvățare. Dezvățarea de frică, de rușine, de obediență, de resemnare și de neîncredere”, afirmă regizoarea Ioana Păun.
Până acum, teatrul său a fost unul cu impact senzorial puternic, după cum o dovedea abundența olfactivă din finalul spectacolului de absolvență, „Made in China”. De aceeași tehnică, accesarea simțurilor, se folosea și în montările următoare, ca „Zero decibeli”, construită în jurul persoanelor cu deficiențe de auz, pentru reproducerea cărora regizoarea găsea soluții ingenioase, sau în acel foarte intens performance „Calul alb: scurtă istorie a urii”, centrat pe figura unui torționar din închisorile comuniste.
Dar iată că, pentru a ocoli patetismul unui subiect cu impact emoțional atât de puternic ca incendiul de la Colectiv, regizoarea se dispensează tocmai de amprenta sa stilistică favorită. Modalitatea pe care o găsește împreună cu creatoarea scenariului, Svetlana Cârstean, pentru a stăvili exacerbarea suferinței, va fi personajul colectiv. Douăzeci de performeri îmbrăcați la fel, în blugi și tricouri negre, se exprimă preponderent prin mișcare și expresivitate corporală. Coloana sonoră și dinamica grupului redau iureșul și tumultul de la Colectiv. Nu o panoplie de personaje singulare o interesează pe creatoarea spectacolului, ci pulsiunile corpului comun de trupuri hăituite de aceeași groază. În momentul incendiului, structura metalică de pe scenă devine fluorescentă, iar vocile se amestecă, lăsând să se distingă doar câte o replică a celor împotmoliți în textura ucigașă: „Scoateți-ne de aici oricum, chiar și fără un picior”.
Detașată din personajul colectiv, o singură voce primește girul de a exprima spaima tuturor. Cu o față deosebit de expresivă, tânăra actriță Denisse Moise construiește un personaj inedit, amestec de mirare, onestitate, inocență și bunăvoință. Identitatea fetei se asamblează prin mici detalii, ca rochia purtată la prima sa întâlnire, ce s-a nimerit tocmai la Colectiv, evocarea timidității băiatului „care nu știe ce să zică”, regretul de a fi uitat să-și sune mama sau impresiile de la concert. Apoi… certitudinea că focul se va stinge repede.
Cu mijloace simple, cu un personaj colectiv de mare plasticitate, din care se va detașa o voce, cu o structură metalică extrem de eficientă și cu „visuals” de efect, „153 de secunde” reușește performanța de a documenta tragedia de la Colectiv, stăvilind șiroaiele de lacrimi prin filtre raționale și prin tentativa de implicare civică. La evitarea patetismului contribuie opțiunea pentru trei instanțe auctoriale diferite, câte una pentru fiecare dintre cele trei părți ale spectacolului: incendiul, spitalizarea de după, apoi revenirea la normalitate, la existența tinerilor din aceeași generație.
Cu adevărat inovatoare, prima redă întrega tragedie de la Colectiv din perspectiva containerului făcut „să transporte în deplină siguranță mărfuri, nu oameni”, după cum va spune vocea sa din off, dar amenajat și tratat ca să-i găzduiască pe cei din club. Gura „inanimatului” va face o prezentare completă, exprimând datele fizice, obiective (traseul de 153 de secunde până la ieșire, în condiții normale, fără panică), contextul („în Colectiv era lumea lor: bere, țigări, prieteni, muzică bună”), dar și principiile generației („Am fost învățat să nu mă plâng, să fiu fără milă, să acționez, să fiu eficient” sau „Noi nu suntem generația de sacrificiu. Suntem liberi de compromisuri, de șpăgi, de intoxicare”). Apoi, neputința și vinovăția.
În cea de-a doua secvență, perspectiva auctorială se deplasează către fata desprinsă din grup, acum ajunsă la spital. Ancorată în ceea ce îi este familiar („Am lăsat bicicleta pe balcon. O să ruginească. Trebuie să dau de mâncare la broscuță”), mintea sa, incapabilă să integreze întreaga tragedie, nu deslușește decât fragmente din noua sa condiție. Alegând să nu-și ostenteze durerea, ba chiar să-și escamoteze neputința, fata se va țintui de vechea sa identitate, apelând la toate calitățile sale, rezistență la stres, eficiență, profesionalism: „Vă rog eu frumos dați-mi drumul acasă. Am un job nou, frumos. Dar trebuie să dovedesc cât de bună sunt, că sunt făcută să rezist la deadline-uri”. Unul dintre marile atuuri ale spectacolului îl reprezintă tocmai balansul fin între drama fetei rămase fără mâini, mutată într-un spital din străinătate, și aparența sa solară, deloc patetică.
Revenirea la realitatea diurnă, căci istoria nu ne lasă să rămânem lipiți de un singur eveniment, oricât de copleșitor ar fi el, se face prin deplasarea accentului către dialoguri domestice și situații simple, în plasa cărora suntem prinși în fiecare zi. De pildă, discuții despre pisică. De abia după o asemenea înșirurire, regizoarea Ioana Păun plasează, inteligent, întrebările provocatoare ale generației sale, în ale căror răspunsuri se ascund, inevitabil, cauzele tragediei de la Colectiv: despre Revoluție, despre pădurile defrișate, despre corupție, despre șpăgi, despre plata la negru a celor ce fac muncile de jos, despre micile compromisuri în fața cărora ne-am obișnuit să închidem ochii.
Conform propriei declarații, regizoarea a intenționat un „performance-eseu despre blocajul unei generații hrănite de imaginația unor adulți care visau la libertate în timp ce controlau până la asfixiere. Acum, copiii tranziției au 30 de ani, e timpul nostru, dar nu știm cum să imaginăm schimbarea”. Tonul implicat, dar nu pătimaș, analiza rațională, ingeniozitatea perspectivei auctoriale, sumarele interstiții ludice, trupa care funcționează ceas, expresivitatea mișcării și a victimei decupate din personajul colectiv, simplitatea și totodată eficiența mijloacelor – iată atuurile montării „153 de secunde”.
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022