Obiecțiile ridicate de președintele Nicușor Dan la Legea Vexler resuscită frământări mai vechi: de ce comunismul – un regim care, sub diversele denumiri ale extremei stângi, a făcut de aproximativ trei ori mai multe victime decât extrema dreaptă (nazism, fascism, legionarism) – nu este tratat simetric din punct de vedere juridic? De ce, în locul unei legislații comune – anticomuniste și antilegionare – avem doar o lege antilegionară?
Dacă inițial părea că Nicușor Dan, prin sesizarea la CCR, urmărește ca legea antilegionară Vexler să aibă termeni impecabil definiți și un domeniu de reglementare clar, declarațiile din conferința sa de presă au lăsat impresia că președintele se află într-o ceață ideologică – cel puțin în privința definirii binelui (care este întotdeauna moral, cf. Karl Jaspers) și a răului (mereu imoral).
Combaterea fascismului, rasismului și antisemitismului este întotdeauna o prioritate morală, dar modul în care alegem să o legiferăm nu poate eluda valorile fundamentale ale democrației: libertatea gândirii, pluralismul opiniilor, dreptul la educație și exprimare – inclusiv în contexte academice, memoriale etc. Aici sunt de acord cu președintele. Dar m-am așteptat ca el să fi spus doar că există (poate!) riscul ca Legea Vexler să incrimineze și activitatea legitimă a unor organizații care promovează memoria anticomunistă – în cazul în care în acea memorie apar și figuri de foști legionari. Dar, în această situație, ar fi trebuit să adauge că apartenența unor luptători anticomuniști la Mișcarea Legionară nu îi poate absolvi moral de faptul c-au făcut parte dintr-un regim la fel de criminal precum cel împotriva căruia și-au dat viața. Este imoral și periculos să relativizezi fascismul în numele unui anticomunism idealizat. În loc să clarifice Legea Vexler, prin „precizările” din conferința sa de presă președintele a încețoșat raportarea la istorie într-un mod care poate fi exploatat periculos de cei care încearcă, de zeci de ani, să spele imaginea Mișcării Legionare, invocând lupta anticomunistă drept scut moral.
Și asta într-o perioadă în care România se confruntă cu tensiuni culturale și politice majore și are nevoie de claritate maximă în legislație.
A lupta împotriva regimului comunist criminal nu te absolvă automat de crimele comise anterior în numele fascismului. Faptul că unii legionari și unii comuniști s-au aflat în tabere opuse nu îi transformă în martiri, nici pe unii, nici pe ceilalți. Ambele extreme au lăsat milioane de victime.
Potrivit lucrării „Cartea neagră a comunismului” (Stéphane Courtois, coord., 1997), comunismul ar fi responsabil pentru aproximativ 94–100 de milioane de morți în secolul XX, în întreaga lume – prin execuții, „reeducări”, deportări, gulaguri, foamete provocată politic, politici demografice, persecuții politice, represiune continuă.
Victimele fascismului, nazismului și legionarismului (extrema dreaptă) se ridică la 25–30 de milioane, majoritar evrei, dar și romi, persoane cu dizabilități etc. Victimele comunismului se întind pe o perioadă de peste 70 de ani, în timp ce nazismul a produs crime sistematice în doar 12 ani de regim. Niciuna dintre aceste ideologii nu este „mai puțin criminală”. Ambele au promovat ura, violența și disprețul față de viața umană.
În România, între 500.000 și 1 milion de victime sunt atribuite regimului comunist. Peste 600.000 au trecut prin închisori, lagăre de muncă sau deportări (conform arhivelor Securității). Dintre aceștia, între 100.000 și 120.000 au murit în detenție sau în urma detenției (estimări IICCMER, CNSAS, Marius Oprea). Multe asasinate au fost documentate ca având aspectul unor „accidente”.
***
În decembrie 2010, Comisia Europeană a respins cererea a șase țări din Europa Centrală și de Est de a iniția o lege a „dublului genocid”, care să echivaleze crimele comunismului cu cele ale nazismului și să stabilească o zi comună de comemorare a victimelor ambelor regimuri.
Solicitarea a fost înaintată de Lituania, Letonia, Bulgaria, Ungaria, România și Republica Cehă (susținute și de Ucraina), ai căror miniștri de externe au propus ca, în UE, crimele comunismului să fie tratate după standardele aplicate regimurilor naziste. Răspunsul comisarului european pentru Justiție de atunci, Viviane Reding, a fost că nu există consens în această chestiune în rândul statelor membre.
Matthew Newman, purtător de cuvânt al Comisiei Europene la acea vreme, a declarat că, deși ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est a fost cumplit, regimurile comuniste nu au vizat minorități etnice. În replică, ministrul lituanian de externe a propus extinderea noțiunii de „genocid” din legislația de condamnare a nazismului, astfel încât să includă și crimele împotriva grupărilor definite prin statut social sau convingeri politice. A prezentat și documente care arată că, în Lituania, comunismul a făcut mai multe victime decât nazismul.
Țările occidentale care s-au opus propunerii au sugerat că aceasta ar fi o încercare voalată a statelor est-europene de a-și reabilita colaboratorii interni ai nazismului, într-un context în care antisemitismul este încă prezent în stradă și în mass-media.
Efraim Zuroff, vânător de naziști și director al biroului israelian al Simon Wiesenthal Center, a descris eforturile celor șase state drept o „falsă simetrie”:
„În ciuda crimelor teribile comise de URSS, nu poți compara oamenii care au construit Auschwitzul cu cei care l-au eliberat. Germania nazistă probabil nu ar fi fost învinsă fără aportul Uniunii Sovietice.” (Sic!)
Documentul intitulat „Seventy Years Declaration” respinge explicit echivalarea comunismului cu nazismul, afirmând caracterul unic al nazismului și Holocaustului. El se opune revizionismului istoric care echivalează crimele naziste cu cele sovietice, apără memoria celor care au luptat împotriva naziștilor si promovează educația distinctă despre Holocaust, separat de alte tragedii ale secolului XX.
Dar dacă fascismul a fost un rău absolut, atunci și comunismul a fost tot un rău absolut, nicidecum unul… relativ. A-i nega această „calitate” doar pentru că nu a vizat în mod direct „etnicități” este o ipocrizie istorică. Ambele fețe ale răului din secolul XX au distrus însăși sensul demnității umane.
România nu are o lege anticomunistă cu funcție penală sau de interzicere explicită a simbolurilor, doctrinei sau propagandei comuniste, așa cum există în cazul legionarismului și nazismului (Legea nr. 217/2015 și Legea Vexler, când va fi promulgată.)
Deși Codul Penal (Legea nr. 286/2009) include la art. 439 prevederi referitoare la infracțiunile contra umanității – care ar putea acoperi, în principiu, și crimele și practicile represive ale regimului comunist –, aceste prevederi nu sunt aplicate în mod concret în acest sens. Articolul prevede pedepse de la 6 luni la 3 ani de închisoare sau amendă, însă nu există o lege dedicată care să sancționeze explicit cultul lui Ceaușescu sau promovarea simbolurilor comuniste. Prin urmare, aceste manifestări rămân, în practică, nesancționate.
Ceea ce are România și se aplică privind comunismul sunt câteva legi cu caracter reparatoriu, memorial sau administrativ, nu sancționator.
Articolul este ilustrat cu o imagine de la Memorialul Sighet (lucrarea „Cortegiul sacrificaților” a sculptorului Aurel Vlad. Imagine: Danagrad, CC2.5)