Puține cuvinte au traversat istoria umanității cu o încărcătură atât de complexă precum diploma. Înțeleasă astăzi mai degrabă ca un simplu document de absolvire, ea poartă în sine memoria a peste două milenii de autoritate, rigoare și merit — o memorie pe care, adesea, nici nu o mai percepem. Totuși, diploma nu este doar un simbol al educației, ci și un indicator al sănătății morale, instituționale și civice a unei societăți. Acolo unde diplomele își păstrează sensul, statul este solid, instituțiile sunt credibile, iar încrederea publică devine formă de securitate națională. Iată de ce o scurtă incursiune în istorie, menită să ne reamintească greutatea și semnificația originară, nealterată, a acestui termen, ne-ar putea ajuta să reconfigurăm modul în care ne raportăm — atât la nivel individual, cât și instituțional — la unul dintre cele mai vechi cuvinte ale culturii universale.
1. Originea cuvântului și nașterea instituției
Termenul provine din grecescul δίπλωμα (díplōma), care însemna „foaie pliată în două”, un document oficial, sigilat, care confirma un drept, o misiune sau o recunoaștere. În Roma imperială, diploma era licența militară ori administrativă care garanta accesul la o funcție sau la o distincție. În latina medievală, sensul s-a păstrat, iar în cancelariile regale, papale sau imperiale, diploma a devenit un act de grație și de recunoaștere publică.
Odată cu apariția universităților medievale europene – Bologna, Paris, Oxford – diploma capătă o nouă semnificație: aceea de atestare a competenței intelectuale. Este documentul care certifică dreptul de a preda, de a practica o profesie sau de a participa la viața intelectuală a comunității. Într-o epocă în care cunoașterea era rară și puterea simbolică a scrisului imensă, diploma era mai mult decât o hârtie: era semnul că rațiunea și meritul deveniseră criterii de selecție.
Un fenomen paralel se dezvoltă și în lumea islamică, sub numele de ijazah sau icazetname, care desemna autorizația de a transmite cunoașterea religioasă sau științifică. Astfel, două mari civilizații – europeană și islamică – ajung, independent, la aceeași idee: documentul care legitimează competența și responsabilitatea în fața comunității.
Treptat, diploma a devenit nu doar dovada unei instruiri, ci și semnul unei apartenențe la un cod moral. Ea nu măsura doar nivelul de cunoaștere, ci și capacitatea de a o aplica în beneficiul celorlalți. În esență, diploma ar trebui să reprezinte nu doar confirmarea desăvârșirii pregătirii într-un domeniu de specialitate, ci și dovada formării ca cetățean — o sinteză între competență profesională, discernământ moral și responsabilitate socială.
2. De la merit la masificare
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, diploma rămâne un simbol al rarității, indiferent de nivelul de studii pe care îl certifica. În jurul anului 1900, mai puțin de 1–2% dintre tinerii dintr-o generație ajungeau la studii superioare. La nivel global existau doar aproximativ 500.000 de studenți, o fracțiune infimă din populația lumii. Diploma era semnul apartenenței la o elită intelectuală; nu privilegiul unui sistem, ci rezultatul unei performanțe reale.
Odată cu formarea statelor moderne și cu răspândirea modelului humboldtian al universității, diploma se transformă într-un instrument de selecție meritocratică. Statul modern avea nevoie de funcționari instruiți, de ingineri, de medici, de profesori și de juriști. Diploma devine criteriu de acces la profesie și garanția competenței administrative.
Se trece astfel la o altă filosofie a funcțiilor publice: de la dreptul moștenit, întemeiat pe clasă sau rang, la dreptul cunoașterii. Acolo unde țările au fost conduse de oameni formați în spiritul rigoarei și al responsabilității, ele au progresat. Germania secolului XIX, Japonia epocii Meiji, Imperiul Britanic sau Statele Unite ale Americii postbelice au demonstrat că inteligența organizată este cea mai puternică resursă a unei națiuni.
3. Explozia post-1990 și devalorizarea simbolului
După 1990, odată cu globalizarea, liberalizarea pieței educaționale și dezvoltarea învățământului privat, diploma devine un bun de consum. Universități apar peste noapte, unele dintre ele transformate în afaceri, fără tradiție și fără exigență. Cererea socială de diplome crește exponențial, iar controlul statului scade.
La începutul secolului XXI, în multe țări dezvoltate, între 30 și 50% dintr-o generație ajunge să obțină o diplomă universitară. Democratizarea educației a avut efecte pozitive — a crescut accesul și mobilitatea socială — dar a adus și o inflație de diplome. În absența unei corelații între numărul de absolvenți și calitatea formării, diploma s-a transformat, treptat, într-o monedă devalorizată.
Fenomenul este global, dar în Europa de Est, și mai ales în România, el a căpătat accente dramatice. În anii 1990 și 2000, învățământul superior privat s-a extins rapid, adesea în complicitate cu interese politice și economice. Au apărut mii de diplome „perfect legale”, dar fără acoperire reală în cunoaștere. Ministerul Educației și instituțiile de control au fost adesea depășite sau chiar parte a problemei. Astăzi, după 35 de ani, vedem efectele: mii de persoane în funcții publice și administrative care posedă diplome, dar nu posedă competențe. Lipsa de formare autentică a produs o eroziune a autorității profesionale și o diminuare a încrederii publice.
4. Criza de leadership și slăbirea fundamentelor morale
Tot mai mulți analiști vorbesc, în ultimii ani, despre scăderea dramatică a calității leadershipului, în general, și a leadershipului politic, în particular. Această degradare nu este un accident, ci rezultatul direct al diluării formării intelectuale și profesionale a mai multor generații.
Când diploma nu mai certifică cunoaștere, ci doar statut, ea generează o categorie de lideri fără profunzime, incapabili să înțeleagă complexitatea lumii pe care o guvernează. Într-o societate în care simbolurile academice sunt golite de sens, se slăbesc și fundamentele morale: se pierde respectul pentru rigoare, adevăr și competență. Din acest gol se nasc nu doar formalismul și cinismul, ci și reînvierea discursului extremist, care se hrănește din frustrare, resentiment și confuzie. Istoria arată limpede că atunci când competența dispare, locul ei este ocupat de impostură, de fanatism și de zgomotul celor nepregătiți, dar dornici să conducă.
5. Diploma și robustețea societății
O diplomă fără valoare este echivalentul unei monede naționale care se devalorizează de la o zi la alta. Ea circulă, dar nu mai are greutate. În momentul în care diplomele nu mai certifică competența reală, statul devine vulnerabil.
O administrație plină de pseudo-profesioniști nu este doar o problemă morală, ci una de securitate națională. Deciziile greșite, proiectele ratate, lipsa de viziune și incapacitatea de a evalua informația strategică sunt consecințele directe ale colapsului meritului. Într-o lume aflată sub presiunea tehnologică, a războiului informațional și a competiției globale, a avea oameni nepregătiți în poziții-cheie echivalează cu o formă de auto-sabotaj instituțional.
6. Diploma, universitățile și capacitatea de rezistență
Robustețea unei națiuni nu se măsoară doar prin bugete sau tehnică militară; ea începe cu încrederea publică, cu serviciile esențiale care funcționează și cu capacitatea intelectuală de a înțelege și respinge manipularea. Universitățile nu sunt doar fabrici de diplome, ci infrastructuri critice ale stabilității societale: locuri unde se formează liderii, unde se cultivă gândirea critică și unde se traduce complexitatea lumii pe înțelesul comunităților.
Atunci când diploma se goleşte de sens, se fisurează exact această infrastructură. O populație obosită de precaritate și lipsită de încredere nu va susține efortul colectiv în fața unei crize. Invers, acolo unde diplomele certifică competența, iar universitățile rămân conectate la societate, forța socială crește: oamenii înțeleg mai bine, cooperează mai ușor și reacționează mai rapid.
7. Reabilitarea diplomei: revenirea la contractul social
Restabilirea valorii diplomei nu înseamnă restricționarea accesului la educație, ci refacerea contractului social dintre cunoaștere și responsabilitate. Aceasta presupune calitate verificabilă, transparență instituțională, etică profesională și leadership meritocratic. Diploma autentică este, de fapt, expresia unei promisiuni morale: aceea că individul format prin educație devine responsabil nu doar pentru propria reușită, ci și pentru binele comun.
Aceasta nu este o pledoarie pentru elitism, ci pentru performanță și responsabilitate. Societățile care valorizează competența, nu obediența, sunt cele care se dezvoltă durabil. Meritocrația autentică nu înseamnă privilegii, ci încrederea că pozițiile sunt ocupate de cei care știu, nu de cei care pot manipula sistemul.
O țară care își devalorizează diplomele își subminează viitorul. O țară care le revalorizează își reface, pas cu pas, capacitatea de a decide bine și de a acționa la timp. Națiunile nu se ridică prin zgomot, ci prin competență. Iar diploma, în sensul său adevărat, rămâne semnul vizibil al unui angajament: acela că știm ce facem și că răspundem pentru ceea ce facem.
Remus PRICOPIE
Samarkand, 3 noiembrie 2025
Rector al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA)
Bursier Fulbright New Century, Universitatea George Washington, D.C., SUA, 2007-2008
Fost ministru al Educației și Cercetării (2012-2014)
- Diploma ca indicator al sănătății și securității unei națiuni - 3 noiembrie 2025
- Samarkand. Între stele și oameni - 31 octombrie 2025
- Luna de miere s-a încheiat - 29 octombrie 2025