Despre locul pe care îl ocupă creativitatea românească în imaginația lumii artistice (IV)

PREMIILE DE EXCELENȚĂ

Ramona Mitrică – „Interviu cu un prieten străin”

Vreau ca acest interviu să spună o poveste despre tine, Mike Phillips. Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România? Cum se leagă aceste două lucruri?

Partea a 3-a

Până în acest moment, am fost „cuminte” și te-am lăsat să descrii întâlnirea cu culturile noastre așa cum ai vrut, dar acum va trebui să te întrerup și să încerc să clarific direcția generală a unora din lucrurile pe care le-ai declarat. Pentru început, văd că ai menționat asemănările dintre artiști și culturi, indiferent de unde ar proveni sau cui ar considera că aparțin, dar aceste legături nu-mi sunt foarte clare. De fapt, în ultima parte a discuției noastre, partea a treia, ai subliniat diferența dintre două tradiții diferite. Una este tradiția europeană clasică, reprezentată de Shakespeare, Goldoni, Tolstoi și așa mai departe; cealaltă are ca exponent stilul scriitorilor moderni, cum ar fi George Arion. Ceea ce aș vrea eu să știu este cum poți conecta toate aceste tradiții? Cum se potrivesc cu teza ta despre relația dintre diferitele culturi din lume? Ne referim aici în mod specific la cultura română, pe care o vedem ca fiind influențată de anume feluri de trai și de circumstanțe istorice specifice, începând cu rădăcinile culturii europene, cu Traian, împăratul romanilor, de exemplu. Ce este – sau, mai degrabă – cum descrii relația dintre acest lucru și, de exemplu, o sumă de culturi postcoloniale anglofone?

Mike Phillips: M-am gândit eu că mă vei lăsa să vorbesc până voi călca singur într-o capcană, dar permite-mi, te rog, să încerc să explic. Parte din problemă are de-a face cu felul nostru, contemporan, în care întrebuințăm cuvântul „cultură”, împreună cu felul în care evaluăm comportamentul social al oamenilor. Cea mai mare parte a acestei dezvoltări se datorează influenței unui limbaj academic format din idei, dominat de filosofi francofoni – cum ar fi Baudrillard și Foucault – dar și felului în care acești filosofi foloseau cuvintele, care a intrat, necruțător, în limbajul pe care îl întrebuințăm atunci când vorbim despre noi înșine. Așa am ajuns să vorbim despre orice lucru care ne influențează comportamentul ca fiind o „cultură”.
Așa cum te-ai aștepta, acest fapt a adus la lumină asemănări și legături între tot felul de culturi, fără a mai vorbi de tendința omenească de a acapara și exploata orice comportament care, în mod întâmplător, este convenabil sau ne este de folos. Acesta este unul din motivele pentru care am început cu abordarea propriului meu fundal cultural, care a fost bogat în experiențe culturale asemănătoare sau identice cu experiențe din părți ale lumii de care nu auzisem înainte.
Voi da un exemplu: una din amintirile mele din copilărie este despre fratele bunicii mele, Unchiul Joey, care era muncitor petrolist în Trinidad. Ne vizita în Guyana în fiecare an și, cu toții, abia așteptam să-l vedem. Momentul de vârf al vizitelor sale avea loc seara, când se așeza pe scări cu noi, copiii casei, în întuneric și ne spunea povești. Am fost convins multă vreme că poveștile unchiului meu erau speciale și specifice: basme despre vrăjitoare și spirite malefice, cerșetori misterioși și animale vorbitoare, mame și tați disperați sacrificați. Acestea sunt pietrele de temelie intrinsece ale culturii „noastre”. Abia mult mai târziu m-am pomenit că citeam sau ascultam felurite versiuni ale acelorași povești care făceau aceleași legături narative între lumile interioare sau spirituale și care erau impregnate cu încercări asemănătoare de a explica misterele existenței umane. În aceste circumstanțe, mi se părea mie, toți ne începem viața având temelii culturale foarte asemănătoare.

Este adevărat, în mod evident. Dar când declari aceasta, tot ceea ce spui este doar o recunoaștere a lucrurilor care ne sunt comune nouă ca ființe umane. Ai dreptate, povești precum cele descrise mai înainte pot fi găsite în orice colț al lumii. Atunci când vorbești despre ele, totul sună foarte cunoscut. Sunt elemente fundamentale din folclorul tuturor, din arta populară. Dar dacă este să recunoaștem aceste activități ca temeliile unei culturi și apoi urmăm uzanța limbajului modern al discursului public și dacă denumim orice activitate umană ca fiind „cultură”, cum mai putem face distincția între diferitele feluri de ființe umane?

Mike Phillips: Aceasta este ceea ce face ca întreaga problemă să fie într-atât de dificilă. Am discutat despre un grup de amintiri și am încercat să le leg de impresiile care au definit înțelegerea mea despre cultura română, dar problema este că nu pot fi sigur în niciun moment despre cum o pot distinge de orice altă rețea de fenomene culturale.
Să ne uităm, de exemplu, la orice zi de plimbare prin București, prin Sibiu sau prin Iași. Sau, de ce nu?, la oricare din conversațiile purtate cu tine (Ramona) și cu Liviu (Antonesei), George (Arion), etcetera, etcetera.
Așa cum am spus, noi toți făceam parte dintr-o cultură deschisă, internaționalistă, unde figurile majore erau europeni sau aveau reputații europene. Punctele noastre de referință erau literare. Discuțiile noastre se bazau pe analizarea și înțelegerea trecutului culturii europene. Problema era că, oriunde se întâmpla să ne aflăm, această metodă de comunicare era parte dintr-o lume diferită, era un fel de limbaj care rafina și apoi excludea graiul și obiceiurile oamenilor obișnuiți, de zi-de-zi. Astfel, puteam să îi abordăm pe Shakespeare sau Pușkin sau Dickens indiferent de unde proveneam, indiferent dacă era vorba de Nairobi sau Chicago sau Cluj, fără a face nicio referință la originile sau comportamentele locale.
Deci ar trebui să luăm deoparte, numai pentru un moment, această definiție a culturii – adică practica scriitorilor „internaționali”, a intelectualilor și poeților, pentru că bănuiesc că limba însăși creează punți care au mai mult de-a face cu înregistrarea istoriei, decât cu reportarea culturii.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre „culturi” în contextul contemporan, vorbim și despre marile schimbări sociale care au fost introduse în cursul ultimului secol de industrializare, de educația universală și de dominanța unuia sau altuia dintre sistemele politice.
Una din caracteristicile care au marcat aceste limbaje în modul cel mai vizibil este schimbarea graduală de la comunicarea literară la aceea vizuală, de la uzul obișnuit al cuvintelor la mundana reproducere a filmelor și imaginilor.
Acest lucru a creat o legătură foarte diferită cu ceea ce numim „cultură”. Pur și simplu, ne uităm la colecția de imagini prezentate pe ecranul din fața ochilor noștri și o putem vedea direct. Dacă vrei, poți împărtăși aceleași experiențe de viață ca un cioban din Carpați sau un polițist dintr-un port dunărean, doar apăsând un buton. Vrei să știi cum e să te plimbi pe o stradă din Washington? Descarci software-ul potrivit și poți s-o faci. Vrei să te înalți deasupra munților sau să fii parte din momentele vieții de familie într-un sat în Transilvania? Cumpără-ți o dronă. În acest sens, în ziua de azi suntem cu toții niște migranți, liberi să explorăm culturile lumii. Dacă ne permitem aceasta.
Într-o seară, când mă întorceam de la Sibiu, eram pe bancheta din spate a unui taxi, cutremurân­du-mă ocazional, plin de teroare, în momentele în care șoferul se lupta cu lungul drum din vârf de munte tot în jos, învârtindu-se în jurul nesfârșitelor curbe, luând viteză ca să treacă de camioane imense încărcate cu mașinării diverse – în tot acest timp, eu încercând să nu privesc hăurile uriașe care se aliniau la marginea drumului. Spre deosebire de mine, șoferul era vesel și vorbăreț, spunându-mi despre diferitele țări pe unde lucrase – Italia, Spania, Germania, și bombardându-mă cu întrebările obișnuite – Cine ești? Cu ce te ocupi? Pentru ce ai venit aici?
„Este adevărat,” m-a întrebat el la un moment dat, depășind un camion foarte încărcat, „că englezii pun lapte în ceai?”
Până să termin răspunsul la întrebare, trecusem deja de jumătatea drumului spre București. De la această distanță, discuția care a rezultat, despre mămăligă, despre chiftele și sarmale, sună banal, dar, în afară de faptul că mi-a distras atenția de la amețitorul drum pe care-l parcurgeam și de la toate pericolele existente, conversația mi-a adus aminte cât de multe lucruri aveam în comun cu acest necunoscut, împreună cu duzini de prieteni aflați în întreaga lume. Gândindu-mă acum la acea călătorie, îmi aduc aminte de vechiul banc despre Nou Val al fimului românesc, în care se spunea că poți mereu să-ți dai seama dacă filmul respectiv e o producție a Noului Val deoarece va arăta doi oameni care stau în mașină și poartă o conversație interminabilă.
Gata, asta e tot. Mi-am început răspunsul încercând să ilustrez legătura dintre existența mea proprie ca artist și felul în care aceasta mă leagă de culturi care, la primă vedere, păreau a fi foarte distante.
Dar, pe măsură ce vorbeam, m-am tot gândit despre cum aș putea descrie ceea ce am văzut eu din cultura română. Pentru început, obiceiurile și comportamentul pe care le-am observat sub eticheta de cultură erau într-o stare de flux. Dictatura de dată recentă fusese vârful de piramidă al unui sistem complex de clientelism și cenzură care a imprimat o oarecare stabilitate în lumea artelor și literaturii. Pe de altă parte, a creat și o atmosferă de stază. La sfârșitul secolului, un străin, așa ca mine, ar putea fi iertat pentru că avea sentimentul că nu se mai întâmplase mare lucru din zilele lui Marin Preda, al cărui prim volum din romanul „Moromeții” este un exemplu perfect al elementelor nativiste îndrăgite de români ca un fel de element care corectau întrucâtva valul de realism social influențat de comunism. Dar aceste momente, ultima decadă a secolului, reprezintă în același timp și perioada când întregul eșichier cultural al țării pare a se trezi la viață și a trece printr-o fragmentare caleidoscopică. Îmi imaginez că aceasta s-a întâmplat, parțial, și datorită dispariției restricțiilor de cenzură, împreună cu redescoperirea și re-prezentarea istoriei recente. Dar, la fel de puternic ca oricare dintre aceste schimbări, a fost impactul tehnologiei – și aici este unde își face apariția cinematografia.
Tu, Ramona, m-ai prezentat lui Cristian Mungiu într-un moment care trebuie să fi fost debutul carierei sale în film. Ne-am întâlnit la o cafenea în Soho și mi s-a părut că semăna foarte mult cu unul din studenții mei din cadrul cursului postuniversitar pe care îl predam la Universitatea Westminster din Londra. Era subțirel, palid și prietenos, interesat mai mult sau mai puțin de aceleași probleme ca oricare din ceilalți prieteni tineri ai mei din Londra. Abia după ceva vreme m-a izbit importanța lui ca figură culturală.
Punctez acest lucru deoarece mi se pare acum că unele din schimbările culturale promovate de cinema aveau de-a face cu schimbarea stilului și cu preocupările unei noi generații. Acesta era un grup care începuse să respingă limitările vechilor certitudini, într-un stil asemănător colegilor lor din din restul Europei, privind trecutul cu alți ochi, examinând istoria proprie dintr-un unghi de vedere estimativ care era proapăt și nuanțat. Nu era vorba pur și simplu de sprijinirea uneia sau alteia din pozițiile politice, sau de livrarea unor comentarii despre regimurile din trecut. Diferit de sătenii lui Preda, ale căror îngrijorări erau despre viitorul unei identități comune, eroinele lui Mungiu, împreună cu Domnul Lăzărescu și cu eroina din „Sunt o babă comunistă”, mi se părea că au aceeași nouă, individualizantă anxietate despre posibilitățile aduse de viitor. Gluma despre personajele care conversau în mașină, izolate de tot ce era în jurul lor, nu era numai despre costurile de producție. Era, de fapt, un punct comun care punea accentul pe singurătate și pe alienarea psihologică a vieților noastre contemporane.
Există încă un element care a servit ca graniță în jurul spațiului în care s-au purtat aceste războaie culturale. Acesta are legătură cu primele mele impresii despre existența unei zone spirituale în care obiceiurile rurale, religia ortodoxă și respectul adânc pentru natură se unesc pentru a forma o temelie a identității românești. Acest element a servit, de asemenea, ca o platformă din cadrul căreia trecutul poate lua la întrebări un viitor pentru care se face răspunzător el însuși.
„… acest al nostru nu mai avea de mult vreo urmă de acoperire. Al țării? Dar cui, dintre cei de față, îi păsa cu adevărat de țară? (Augustin Buzura. „Raport asupra singurătății”, Ed. Polirom, 2009, p. 388)

Buzura leagă istoria militară și politică a României de practicile tradiționale de la țară, împreună cu tradițiile mistice care se nasc din legătura cu lumea naturii. Astfel, Buzura evită banalitatea pretenției de „insulă de latinitate” și merge mai departe pentu a explora o identitate românească care își argumentează autenticitatea, executând în tot acest timp o puternică manevră în războaiele culturale contemporane. Acesta este momentul în care începe să se întrevadă un fel de răspuns la întrebarea ta despre identitate: „cum mai putem face distincția între diferitele feluri de ființe umane?”

Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba engleză), la Universitatea Essex (științe politice), și la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației). Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar în studii media la Universitatea Westminster. După o perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic (Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda. Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele două decenii pentru a stabili firma de consultanță culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de Film Românesc de la Londra. În calitate de co-director, redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii de cărți românești incluzând volume de George Arion și Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în limba engleză. 

Foto: Mike Phillips și Cristian Mungiu (2003)