| Un material de Amalia-Hiulia Oancea |
Primul meu contact cu muzica underground a fost prin 2009, când aveam în jur de 11 ani, pentru că sora mea mai mare era o fană a punk-ului underground din România. Underground-ul este chestia aceea deseori asociată cu veridicitatea, deosebită de muzica promovată comercială, care este asociată cu mass-producerea și cu „a plăcea unui public mai larg”. Iar muzica underground are o cultură interesantă în România. Deși „ferită” de mainstream, are una dintre cele mai dedicate fanbase-uri.
Primul concert, prima impresie
Sora mea m-a dus la un concert E.M.I.L., ținut în Fabrica, prin 2011. Aveam 13 ani. Nu mai fusesem niciodată la un concert, nu știam la ce să mă aștept. Prima impresie a fost că nu înțeleg cum oamenilor le place să stea într-o singură încăpere, unde temperatura era în jur de 30°-35°. Și cu o trupă care întârzia. Și cu o muzică pe fundal aleasă de un domn barman, care nu părea neapărat să aprecieze acest gen. Când a început concertul, atmosfera s-a schimbat total. Nici nu mai părea aceeași încăpere, totul era foarte animat, de abia puteai să auzi trupa peste public.
Tot din primul concert, un mosh
După vreo 15-20 de minute, Sorin (voce în trupă), ne-a spus să formăm „zidul” pentru a ne pregăti de „mosh”. Pentru a începe un moshpit trebuie sa se formeze două tabere care, la partea cea mai intensă a cântecului, încep să se împingă unii în alții. Știu, poate suna ciudat, dar experiența este plăcută și chiar amuzantă. Când a început moshpit-ul, sora mea m-a tras într-o parte, pentru a se asigura că nu voi intra în el. M-a fascinat faptul că erau fete care s-au băgat, deși majoritatea aveau o statură similară cu a mea. La un moment dat, o fată a intrat în mine, trăgându-mă cu ea, doar că ea a căzut. Cei care ne-au văzut s-au oprit din moshing și ne-au tras într-o parte, departe de moshpit, pentru a nu fi călcate, accidental, în picioare.
Toată faza m-a fascinat. În primul rând pentru că erau fete care se împingeau în băieți de 3 ori mai mari ca ele, fără nicio reținere sau teamă. În al doilea rând pentru că oamenii erau dispuși să se oprească din ceea ce fac pentru a se asigura că tu nu pățești nimic. Am adorat sentimentul acela de grup, unde, deși nu ne cunoșteam între noi și toți aveam vieți complet diferite, muzica ne adusese împreună, iar acele diferențe nu mai contau deloc.
Crești. Și se mai schimbă și ordinea preferințelor
După experiența asta am continuat să merg la diferite concerte cu sora mea. La Omul cu Șobolani, la Niște Băieți, sau la Chester, Travka și Șuie Paparude. Când am ajuns în liceu am început să-mi dezvolt singură gusturile muzicale și am ajuns să am o obsesie cu Luna Amară, Vița de vie, Kazi Ploae și Subcarpați. Odată cu Kazi Ploae a venit și preferința pentru Specii, formată din Dragonu aka47 și Chimie, pe care nu am reușit să-i văd live ca un întreg (în prezent Dragonu și-a schimbat abordarea față de rap si de muzica underground). Iar de la Vița de vie am ajuns și la Coma. Rap-ul și hip-hop-ul în România sunt, după mine, printre cele mai underground genuri muzicale. Tot ce este la TV este deseori cea mai light și „accesibilă” versiune a unui cântec, adevăratul rap underground fiind plin de emoție, trăiri și experiențe. Nu aș avea neapărat o problemă cu asta.
Dacă era scump, era cu schimbat brățara
Nu mi-am permis multă vreme să merg la concerte, să dau 15-30 de lei pe un bilet. Așa că majoritatea concertelor la care am fost au fost gratis. Fie ca erau organizate de primărie în Piața Constituției, sau de cluburi precum Fabrica, Silver și, pe atunci, și Colectiv. Mereu eram atentă pe Facebook, pentru a vedea dacă prind vreun concert gratis. În perioada aceea credeam că Luna Amară și Vița de vie nu prea aveau concerte „gratis”. Acum, uitându-mă înapoi la câte concerte gratuite de-ale lor am mers, cred că erau mai multe decât îmi închipuiam eu. Tot pe atunci am aflat și despre Alternosfera. Mă gândeam la început că nu-mi plăcea la fel de mult, dar… era un concert gratis. Ceva ce se întâmpla des între noi era schimbul de brățări atunci când concertele erau la Arenele Romane. Erau cele mai scumpe și cele mai frumoase concerte. Se făcea chetă pentru o brățară. Fenomenul cred că era adeseori ignorat de oamenii de la securitate. Erau niște drăguți.
Pentru că simți că aparții unui grup
Ce mi-a plăcut cel mai mult la concertele underground nu era doar muzica în sine – foarte bună –, dar, când crești fără mari resurse financiare, să mergi într-un loc unde fiecare vine dintre un mediu diferit, dar unde acest mediu nu contează, era ceva nemaiîntâlnit. Viața de liceu putea fi afectată de sărăcie, alte modalități de petrecere a timpului liber, la fel. Dar nu și mersul la concertele underground. Uiți că te întorci acasă, unde a mai venit o factură restantă pe care nu știi cum o va plăti mama ta. Concertele astea mi se par cea mai frumoasă formă de artă, pentru sentimentul de unitate, pentru că este atât de ușor să-ți faci prieteni, pentru că simți că aparții unui grup. Majoritatea celor de acolo ne cunoșteam între noi destul de bine, într-un anume fel. Deși nu țineam legătura între timp, știam mereu pe cine să căutăm atunci când mergeam la un concert. Recomand experiența asta oricui îi este greu să-și facă prieteni. La concerte toată lumea vorbește cu toată lumea!
Mai jos sunt fotografii pe care pot să le numesc „din galeria personală”, pentru că ori cunosc 80% din oamenii din imagine, ori sunt chiar și eu în imaginile acestea.
Materialul a fost realizat în cadrul programului de practică de Amalia-Hiulia Oancea, studentă în Anul I la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din Universitatea București, Specializarea Publicitate.