Meseria de cititor nu există şi nu aveam idee ce îi trebuie unui om, dincolo de voinţă, talent, cultură, ca să devină scriitor.
Spuneai într-un interviu „N-am avut în minte să devin scriitor. Nu am debutat la vreme”. Ce era atunci pentru tine un „scriitor”? Înainte de 2014, adică anul apariției primului roman. Și, eventual ce este acum? Poți să încerci să îl definești? Să zicem, prin genul proxim și diferența specifică.
Într-adevăr, n-am avut în minte să devin scriitor. Am citit biografii, biografii romanţate, am văzut filme, am învăţat teoria literaturii, am cunoscut, în cele din urmă, scriitori. Părea un dar, un har, însemna viziune, gest sacru, ritual. Toţi, dar absolut toţi cei despre care citisem, ştiuseră că vor să devină autori şi au făcut tot ce trebuia şi, uneori, şi ce nu trebuia ca să îşi atingă ţinta, să îşi împlinească destinul. Eu nu fusesem atinsă de preştiinţa destinului. În plus, nu am ştiut multă vreme ce vreau să fiu. Meseria de cititor nu există şi nu aveam idee ce îi trebuie unui om, dincolo de voinţă, talent, cultură, ca să devină scriitor. Câtă cunoaştere, ce studii, ce mentori. Nici scurta frecventare a cenaclului condus de Ovid.S.Crohmălniceanu nu m-a lămurit. Acolo i-am văzut şi apoi cunoscut pe Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Traian T.Coşovei, Nic Iliescu. Deştepţi, dezinvolţi, siguri pe scriitura şi pe poveştile lor, sclipitori în polemici, apărându-şi cu îndârjire textele, vrăjitori ai cuvintelor. Un fel de zei tereştri, cu abilitatea evadării în spaţii inaccesibile celorlalţi, de unde se întorceau cu poeme şi proze. Cam ăsta era „genul proxim” în mintea mea naivă. Aşa că, nu e nici o mirare că, din ziua în care profesorul Crohmălniceanu mă „programase” pentru lectură, nu m-am mai dus. Nu aveam „bilet” de călătorie în „supralumea” frecventată de aleşi. Iar „diferenţa specifică” este legată de tentaţia mea a studia pentru a deveni psiholog. Nu m-am făcut psiholog, ci profesor şi apoi jurnalist de televiziune.
Un portret al scriitoarei Cristina Andrei?
Îmi place că vorbiţi despre „scriitoarea Cristina Andrei” ca despre un „personaj”. E foarte corect. Da, sunt un personaj atunci când scriu. În restul timpului joc toate celelalte roluri din repertoriul atribuit fetiţelor la naştere şi pe care un procent atât de mic îl schimbă, îl înlocuiesc sau îl refuză pe parcursul vieţii. Sunt fiică (acum într-un mod simbolic), mamă, sunt bunică, sunt soţie, prietenă, rudă, vecină, partener de drum, de proiecte, consiler pentru minte, inimă şi literatură câteodată, pentru că şi fiul şi soţul meu scriu, aşa că un ochi în plus pe texte nu strică niciodată. „Am dublă personalitate şi o dezvolt pe-a treia” spun versurile unei melodii rap pe care o tot asculta fiul meu în adolescenţă. Cam aşa e şi cu personajele pe care le interpretează un om pe parcursul zilei, vieţii, pentru că fiecare personaj are şi el o personalitate uşor divergentă şi fiecare se loveşte de neplăceri, trăieşte momente de disconfort, dar are şi mici bucurii pe palierele unde îşi repetă rutina şi reacţionează diferit, dar se şi completează. Din sâcâielile cotidianului fac parte chestiunile administrative care, oricât de mărunte – un robinet stricat, o ţeavă spartă, un scurtcircuit electric, un gândac rătăcit prin baie – îţi dau viaţa peste cap într-un mod incredibil. Numai gândul că trebuie să cauţi şi, mai ales, să găseşti un meşter, să vină, să te certe că „pe cine aţi adus, doamnă, ia uitaţi cum v-a lucrat aici!”, să te duci la magazin după piese, să te întorci, să nu fie bune, să se amâne intervenţia pentru o altă zi… Întâlnirile cu persoane dezagreabile, oameni care urăsc totul, de la vremuri la semeni, mitocănia, grosolănia, prostia, răutatea… astea sunt naraţiunile cotidianului în care epuizarea, deznădejdea, angoasa îşi scriu şi ele istoria.
Cât despre momentele bune, cele care îţi oferă recompense, sunt toate celelalte. Oricât de modeste sau de comune. Că am citit o carte bună sau am scris o frază care îmi place, că nepotul meu, Pavel a făcut cu naturaleţe o observaţie neobişnuită, că fiului meu i-a ieşit bine un spectacol, că soţia lui a izbutit să facă performanţă cu puştii cu care lucrează, că soţul meu a scris un text excelent, că mi-a venit o idee interesantă, că am privit dintr-o perspectivă neobişnuită un fapt obişnuit, că am observat într-un lucru banal o încărcătură simbolică. O cafea bună, un film cu un scenariu ieşit din tipare, o întâlnire cu prietenele mele pe care le ştiu de 50, de 40 sau de 30 de ani sau, pur şi simplu, contemplarea arţarului din curtea aflată vis-a-vis de balconul meu sunt toate momente de bucurie şi senin. Portretul meu ar trebui să fie una cu sloganul manipulator şi înşelător al lui Iliescu din anii ’90 – „linişte”. Spun înşelător, pentru că în spatele lucrurilor frumoase stau la pândă istorii întunecate. Uite, arţarul despre care am amintit, a fost, în tinereţea lui, martorul ultimei crime a lui Ion Râmaru. Aşa că nu poţi să ştii niciodată. Nici să te defineşti perfect.
Ce ai vrea să știe publicul despre tine și ce ai vrea să știi tu despre publicul tău?
Dacă Editura Nemira şi minunea de om care este Eli Bădică nu ar fi pus la cale „turneele n’autor” pentru a promova colecţia şi, fireşte, pe autorii cărţilor care o alcătuiesc, nimeni n-ar fi auzit de „scriitoarea” Cristina Andrei. Pentru că nu sunt construită, nu sunt structurată în aşa fel încât să vreau, să ştiu, să pot să atrag atenţia asupra mea. Eu cred că publicul trebuie să îmi ştie doar cărţile.
Apoi, nu ştii cine „te citeşte” decât dacă cel care o face găseşte o cale de a ţi-o spune. În turneul de promovare a colecţiei n’autor, oamenii au făcut cunoştinţă cu scriitorii, cu volumele lor cele noi, dar nu prea avuseseră timp să le citească, cel mult să le răsfoiască, aşa că a fost şi este un contact de iniţiere a unei relaţii. Foarte bun şi el. Nu ştiu pentru ceilalţi scriitori, dar feed-back-ul, pentru mine, a fost cel de pe reţelele de socializare. Ele au constituit un vehicul care a „transportat” până la mine şi bunele şi relele despre „Abonatul nu poate fi contactat”, dar, mai ales, despre „Matriarhat”, de la oameni pe care nu-i cunoşteam personal. Au scris, fie pe pagina dedicată cărţilor, fie pe pagina mea de facebook, ce au simţit, ce au gândit despre ele. Tot aşa, pe platforma goodreaders sau pe bloguri ale unor promotori ai culturii scrise. Şi chiar pe youtube. Nefiind în contact direct cu scriitorul, acolo oamenii sunt dezinhibaţi. Cineva mi-a reproşat în legătură cu „Abonatul…” că subiectul este unul foarte „tare”, dar că ar fi meritat o abordare diferită. M-a amuzat, pentru că „subiectul foarte tare” îmi aparţinea şi, deci, aveam dreptul la „abordarea” respectivă. Oricum, am apreciat dezinvoltura opiniei. Datele nu sunt suficiente pentru a alcătui un „profil” al publicului meu cititor, nu i-aş lua „la grămadă”, publicul meu este alcătuit din individualităţi, pe care îmi place să mi le imaginez una câte una şi care, într-un punct, se întâlnesc cu viziunea mea despre lumea măruntă şi întâmplările ei transformatoare.
Statisticile spun că, în România, autorii de literatură își câștigă existența nu din scris, ci din alte activități profesionale. E și cazul tău?
Evident! Ştiu un singur om care şi-a propus la un moment dat să trăiască doar din scris, pe prozatorul Radu Aldulescu. Şi nu i-a fost prea uşor. În România nu există meseria de scriitor. Am profesat, cea mai mare parte a vieţii, ca jurnalist de televiziune. Culmea este că am debutat ca scriitor în anul în care am fost concediată şi am trăit un an din ajutor de şomaj. Dar, vedeţi, tot a fost nevoie de un venit bănesc de undeva. Aşa că, nu ştiu alţii cum sunt, dar bazându-te doar pe câştiguri din literatură, s-ar putea să experimentezi foamea, frigul, boala, excluziunea socială, adică tot ceea ce instinctul de conservare încearcă să evite. Încât, perdant este scrisul, scriitorul şi însuşi publicul cititor.
Cristina Andrei este autoarea romanului „Abonatul nu poate fi contactat”, roman cu care a primit Premiul pentru debut din partea revistelor Observator cultural si Accente, si a volumului „Matriarhat – 8 femei, 8 povestiri, 8 vieți”, carte premiată în 2019 în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.
- Când digitalizarea reproduce birocrația în format electronic - 3 noiembrie 2025
- Scaf – un maestru al iluziilor stradale - 27 august 2025
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024