„Negreșită” se afirmă ca un spectacol despre corp: despre acel corp care, odată ce se descoperă în diferența sa față de ceea ce e acceptat – la scara majorității – ca făcând parte din sfera normalității, are de luptat cu teama celorlați (generatoare de violență) de a privi spre ceea ce nu le seamănă; despre acel corp care ajunge să dorească a se face nevăzut pe strada transformată într-un spațiu care mustește de pericol pentru cei diferiți. Dar este, mai ales, o pledoarie pentru acel corp care, odată ce a depășit frica ce îl făcea să se vrea nevăzut, pe neprevăzute devine purtătorul de cuvânt al celor care au tot dreptul să își construiască o identitate autentică în diferența pe care o reprezintă. Acest corp neprevăzut poate fi marca socială a unei libertăți prin care corpul comun se poate afirma tocmai prin integrarea în identitatea sa a diferențelor care îl locuiesc.
Corpul meu e dorit de religia creștină
Și la fel de mult dorit de Google la pride-ul din București.
Corpul meu e folosit ca un motor de profit pentru corporația care își spală imaginea.
Corpul meu e disciplinat de biserică și stat.
Corpul meu e bătut de poliție și bărbați care cred că apăra neamul când de fapt își apără puterea
Pentru că viața lor e putere, pentru că mănâncă putere, trăiesc putere, respiră putere.(fragment din textul spectacolului „Negreșită”)
Discursurile pe care le proiectăm în spațiul public, sau chiar între granițele intimității proprii sunt emanațiile unor regimuri ale reprezentărilor pe care le-am asimilat în procesul nostru de formare, care pot aluneca ușor pe o pantă greu controlabilă a deformării. Ajungem să vorbim despre corp politic, corp social, despre comunitate ca un corp comun al aspirațiilor, proiecțiilor sau valorilor noastre, fără să reflectăm asupra mecanismelor prin care se produce sinteza care face ca indivizi distincți să acționeze ca un corp unitar.
Corpul nostru propriu, pe care îl asumăm, de regulă, necritic, fie ca sediu a ceva diferit de el (reminiscențele dualismului raționalist sunt, se pare, de neșters) nu este supus – dacă nu se atinge un punct critic de ordin identitar – niciunei interogații cu privire la natura sa. Corp de bărbat/corp de femeie, aceasta este dihotomia clasică pe care individul se odihnește ca pe o pernă prietenoasă care nu îi zdruncină confortul de a se revendica uneia dintre cele două ipostaze. Corpuri bătute în cuiele unei suspendări a disponibilității de a înțelege alteritatea, de a asimila cunoaștere în procesul receptării a ceea ce este diferit umplu străzile pe care trec și alte corpuri : cele care, sub imperiul fricii de excludere sau de lovituri concrete se scufundă în ele însele, se adăpostesc într-o indistincție asumată ca urmare a intoleranței majorității.
Despre aceste corpuri ne vorbește explicit spectacolul „Negreșită” de la Macaz – Bar Teatru Coop. Cu siguranță, este un discurs artistic integrabil demersurilor ințiate de teoria queer, dar depășește cu ușurință granița acestei catalogări, intrând în zona unei forme de teatru politic care vizează necesitatea unor deblocări sau metamorfoze la nivelul mentalităților individuale și colective. Este un spectacol care interoghează anumite comportamente private și sociale care nu acceptă diferența, un spectacol care se adresează acelor instanțe familiale sau religioase care interzic individului să se cunoască pe sine fără frică atunci când sexualitatea sa în formare îi indică faptul că nu se înscrie pe linia ferită de pericol a apartenenței la majoritate.
Un aspect important e acela că tema spectacolului este catapultată în mediul social din Basarabia, pentru că, astfel, dificultatea construirii și asumării unei identități care contravine normelor impuse pe linie tradițională este pusă într-o lumină puternică, este cercetată dintr-un unghi din care totul se vede până în cel mai mic detaliu.
„Negreșită” ne vorbește nu doar despre cauzele sau despre formarea orientărilor sexuale, despre acel proces în care o persoană atinge un prag al reflecției, în care înțelege de cine se poate îndrăgosti, față de cine simte atracție, prag pe care constată că nu se regăsește în barca dihotomiei tradiționale, oficializată ca fiind cea normală. „Negreșită” este o încercare reușită a unei echipe de artiști de a conștientiza importanța mediului educațional și a celui de familie în formarea identităților.
La nivel politic, un astfel de spectacol are menirea de a transmite mesajul clar conform căruia un corp social dominat de intoleranță, de incapacitatea de a înțelege, asimilia și sintetiza diferențele va exercita perpetuu acțiuni de autosabotaj. Imposibilitatea de a colabora cu „diferitul” este o boală socială care macină corpul comun, pentru că acesta nu se poate dezvolta dacă lovește părți care îi sunt constitutive.
Cele trei actrițe din spectacol schimbă diferite identități, se poziționează cu versatilitate în situații care sunt construite tocmai pe interogațiile menționate. Textul spectacolului, scris de Carolina Vozian are capacitatea de a întreține fără pauză și fără urmă de timpi morți atenția spectatorilor, iar problematica pe care o propune este potențată de interpretarea Mădălinei Brândușe, a Ioanei Chițu și a Alinei Medoia. Este, în mod vizibil, un spectacol de echipă, cu o regie colectivă, care crește în chip organic din colaborarea celor implicați în proiect.
Spectacolul „Negreșită” face parte din programul ”Povești din vecini – cercetare și intervenție artistică în zona Moșilor Vechi”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Credit foto: Nicu Lazur
- Experimentul de-teatralizării. „Pe ei!” la Casa Tranzit din Cluj Napoca - 8 noiembrie 2019
- Efectul de oglindă. „Limite” la Centrul de Teatru Educațional Replika - 30 mai 2019
- O radiografie colectivă. 153 de secunde - 3 mai 2019