Sună a truism cinic, dar arta cere sacrificii. Extrapolând fără a glorifica, sectorul cultural independent a cerut și continuă să ceară renunțări, costuri personale de tot felul, alegeri complicate, uneori condamnări la invizibilitate și, în definitiv, este legat aproape indisolubil de ideea de sacrificiu. Și, pragmatic vorbind, de ideea de precaritate, precaritate declinată în multe moduri: nu doar lipsa bugetelor, ci lipsa unui cadru legal care să depășească retorica bunelor intenții și – cel mai important – absența finanțărilor suficiente și predictibile. Acestora li se adaugă și lipsa de resurse umane. Recte, în jargonul bruxellez care câștigă proiecte și seduce iremediabil jurii și comisii, acestea conturează imaginea unui sector vitregit de dezvoltare durabilă. Conceptul de independență e problematic în sine pentru că, în realitate, nu există o independență pură, ci numeroase limite și condiționări pe care finanțările le incumbă.
Și totuși, ceva neverosimil, total inexplicabil care ține de domeniul miracolului face ca sectorul cultural independent nu doar să existe, ci să reziste și să ofere nu de puține ori acte culturale majore, proaspete, valoroase, curajoase – și, uneori, ca în basmele românești – nemaiîntâlnite și nemaifăcute. Sigur că nu tot ce rezultă din sectorul cultural independent e egal valoros și inspirat, dar sunt aproape convinsă că numărul de rateuri, de evenimente încremenite-n timp și în ego-uri – numeroasele „întâlniri culturale” de pe care scuturi praful și care ajung chiar să te rușineze doar pentru că există – e semnificativ mai mic decât în cazul ofertei culturale publice. În cazul celor din urmă, mărturisesc că, nu de puține ori, m-am bucurat meschin că multe dintre ele sunt evenimente de casă, cu public restrâns spre deloc și despre care nu se prea știe în afara instituției care le propune și organizează. Rușinea devine infinit mai suportabilă în acest caz. Deși parcă „să nu îți fie rușine” e o condiție sub-minimală pe care ar trebui să o îndeplinească un act artistic pentru care plătești mefient-cetățenește impozite. Masochismul are, evident, limite, iar una dintre ele e probabil atinsă de multe ori când asiști la unele evenimente curatoriate și bugetate (discreționar, fără criterii și, evident, fără concurs) de multe dintre consiliile locale și județene ale acestei țări. Hiba principală nu e că, oricum le-ai privi, multe sunt realmente ridicole (lansări de cărți mediocre, expoziții cu lucrări care ar jena până și un licean cu performanțe slabe la desen, concerte jenante sau utilizate ca instrument de PR politic), ci că unele frizează zone de inacceptabilitate ideologică (caracter naționalist pronunțat, de pildă). Sau – și aceasta nu ar fi poate hiba fundamentală – că sunt anacronice, redundante, nu au nimic proaspăt sau nu sunt măcar într-o cvasi-armonie cu prezentul în artă. Realitatea este că cele mai multe dintre evenimentele naționale substanțiale ca impact și valoroase (bienale, expoziții, festivaluri (marile festivaluri!) programe de educație prin cultură, concerte etc.) sunt inițiate și implementate – alt cuvânt-fetiș al instituțiilor de resort – fie de ONG-uri, fie de societăți comerciale independente. În timp de 95% din bugetul alocat culturii (și el subdimensionat) este direcționat către instituțiile de stat. Rezultatul e că, de multe ori, în loc să ai cultura vie, vibrantă, angajată social, cu mesaj, întoarsă spre comunitate, ai o cultură după „chipul și asemănarea celor care administrează banii publici. Să fie acesta un rezultat care să ne flateze? Sau măcar ne consolează?
Cum „arată” sectorul independent: nivel remarcabil de competențe, nivel scăzut de trai
La nivel agregat, „conform datelor Eurostat, în 2019, în domeniul cultural lucrau 7,4 milioane de persoane, respectiv 3,7% din numărul total de persoane cu loc de muncă în EU27 (forța de muncă din sectorul cultural include atât persoanele angajate în activități economice legate de cultură, indiferent de ocupație, cât și persoane care au activități legate de cultură, indiferent de sectorul economic în care lucrează)” (Rarița-Maria Zbranca, 2020, p. 150). Deloc surprinzător, România înregistra unul dintre cele mai mici procente la nivel european, 1,6%, semnificativ mai mic decât Bulgaria (2,7%).
Independența sectorului cultural (tautologic – independent) nu presupune nici antagonism, plasare pe poziții divergente, de luptă continuă cu – eufemistic spus – oferta culturală publică, nici umplerea unui vid lăsat de instituțiile de resort, dar nici lăsarea de izbeliște pe principiul: dacă e independentă, n-are nevoie de ajutor și se descurcă autarhic. E aproape imoral să considerăm că precaritatea sectorului cultural independent are o dimensiune eroică sau să judecăm un întreg sector după câteva cazuri izolate de organizații neguvernamentale, artiști independenți sau lucrători culturali care reușesc mai mult decât să reziste într-un context fragil și lipsit total de predictibilitate. Adevărul e că am auzit de mult prea multe ori afirmația cvasi-resemnată: „nu pot spune că trăiesc din ce fac, ci mai degrabă supraviețuiesc”, care poate fi extrapolată la întregul sector independent „condamnat” cel mult să supraviețuiască. E relevant, cred că 51,3% dintre persoanele din domeniul cultural din România au studii superioare, substanțial mai multe decât în cazul forței de muncă la nivel național (21,2%), teoretic, avem un sector cu un nivelul remarcabil de competențe. Conjugând aspectul de mai sus cu faptul că activitatea curentă a operatorilor cultural independenți e multidisciplinară, acoperind mai multe domenii alte artei, dar și mai multe tipuri de competențe (comunicare, management, producție, markerting, contabilitate etc.), avem imaginea unui sector de muncă extrem de calificat și adaptabil.
Blestemul începuturilor perpetue sau lipsa transferului de bune practici
Din 1990, Cultura a reprezentat portofoliul ministerial cu cea mai mare volatilitate (32 de miniștri), concurând Educația (34 de miniștri), cu doar două mandate integrale. Analogia microbistă pe care a folosit-o un fost ministru: „Ne rotim mai tare ca antrenorii de la Steaua” (mărturisesc că, în absența unei culturi fotbalistice, hibă pe care mi-o asum, am verificat și se pare că la Steaua s-au perindat 33 de antrenori în același interval de timp) depășește anecdoticul și ilustrează realist statu-quo-ul. Problematică nu e doar durata scurtă a mandatelor, cât dificultatea de a reforma sectorul și absența continuității la nivelul strategiilor, importanța politică redusă a domeniului, un cadru fragmentat și, finalmente, încremenirea într-un început perpetuu.
Sindromul începutului perpetuu afectează și sectorul cultural independent, dar într-un mod diferit. Caracterizat de o foarte mare diversitate de organizații, de pattern-uri și ethos-uri organizaționale și de mize diferite și având profiluri diferite. Nu știm, de pildă, care e dimensiunea reală a sectorului cultural independent. O cartografiere parțială a acestora există în Registrul Sectorului Cultural în care, de pildă, în anul 2020, se înscriseseră peste 6.000 de lucrători culturali independenți. Evident, numărul real este mult mai mare. În ceea ce privește ONG-urile, diferențele sunt mai degrabă de viziune, țin de obiectivele asumate. Multe dintre ele au ca nucleu artiști independenți sau persoane interesate de artă, de multe ori fără pregătire în domeniu – ceea ce, evident, nu e o limită. Însă limita e că multora le lipsește experiența managerială, nu sunt antrenate pentru lucrul în echipă și nu rezistă unui mediu caracterizat de fluctuații de tot felul – de la bugete la persoane –, retenția persoanelor în acest sector fiind foarte mică. Mai mult, ai nevoie de o anumită înclinație către risc, recte riscul de a lucra în contextul absenței unei protecții sociale – în caz de boală, probleme personale sau pandemie (schema de ajutor de minimis a Ministerului Culturii dedicată sectorului cultural independent în perioada pandemiei și-a dovedit cu vârf și îndesat stângăciile, ca să folosesc un eufemism catifelat), independenții sunt obligați să își plătească asigurările sociale chiar în perioade în care nu au venituri sau în intervale de hiatus între proiecte. Ce impact are o astfel de opțiune (de a activa în sectorul independent) asupra alegerilor private (alegerea de a fi părinte, de pildă)? Și aici intervine dimensiunea de gen, care mi se pare extrem de relevantă, pentru că procentul femeilor din sectorul cultural din România este de 51,4% (mai mare decât ponderea femeilor în sectorul cultural la nivel european). Cum arată o astfel de alegere, ce tipuri de renunțări presupune în cazul femeilor din sectorul independent? Cât de complicată e, de fapt, această alegere când ambii parteneri dintr-un cuplu activează în sectorul independent? Evident, sunt întrebări care nu preocupă în mod onest pe nimeni, pentru că fie nu există mize electorale puternice (sectorul cultural independent e sui-generis anti-establishment), fie, pur și simplu, par non-probleme, subiecte triviale pe agenda politică și publică.
Un alt aspect care ar merita poate cercetat este retenția în sector, și anume faptul că, de multe ori, se iese din sistem foarte ușor – fie definitiv, fie parțial –, prin găsirea unui loc de muncă stabil. Consecința e că nu mai există transfer de cunoaștere și de experiență în cadrul sectorului cultural independent și subzistența într-un etern (de la) început. Oricât de importante și puternice ar fi mizele artistice care agregă oamenii, dacă acest transfer nu există deloc, sau este doar limitat, cu titlu de excepționalitate, nu ai cum să obții management cultural stabil, capabil și de durată, ci reușite, succese de etapă, dar care vor epuiza echipele și vor condamna fiecare actor cultural să simtă că începe ex nihil. Există, sigur, în tot acest dinamism întristător, și – vorba lui L. Cohen – o breșă prin care intră lumina: sectorul e unul viu, încă liber, rămâne locul experimentului și datorită acestor începuturi perpetue, fără anchilozări în procese de lucru forjate. De altfel, și vârsta independenților e o variabilă importantă – conform unui studiu realizat de Centrul Cultural Clujean și Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” (Pop et al., 2019) pe un eșantion restrâns (298 de persoane), 50% dintre artiști și 31% dintre lucrătorii culturali nu au un contract de muncă. „Din totalul respondenților, cei care lucrează cu contract de muncă au o vârstă medie de 49 de ani și o vechime de muncă plătită în cultură de aproximativ 27 de ani și lucrează, cel mai probabil, în sectorul public, iar cei cu alte forme de contract au în medie 36 de ani și o vechime de muncă plătită în cultură de aproximativ 7 ani. (Rariţa-Maria Zbranca, 2020). Ca variabilă comună, toți confirmă starea de precaritate. [1]
Într-o taxonomie parțială, pe lângă ONG-urile cu profil eminamente cultural, mai sunt ONG-urile cu un profil hibrid, cultural-social, care ies din zona exclusiv artistică și sunt mai degrabă orientate către comunitate. Aici cred că merită o discuție separată, pentru că mizele sunt altele, de artă în cetate, de responsabilitate față de nevoile civice, în fond, de asumare a unei agende publice. În acest caz, mi se par vitale parteneriatele cu instituțiile publice sau scheme de finanțare care să prioritizeze acest profil de ONG (fără a însemna și mai accentuata neglijare a celor cu profil exclusiv cultural).
Sectorul cultural independent: viața cu deadline-uri
În bula mea – despre care cred că e destul de eclectică și reprezentativă –, poți să intuiești perioadele de dinaintea termenelor-limită de depunere a proiectelor AFCN. În primul rând, toată lumea scrie „la proiect”, bugetează, caută resurse, instituții partenere, spații, invitați, e o efervescență splendidă, dar care ascunde și dezolare, surmenaj, frici de tot felul, disiparea unor echipe, conflicte mai mult sau mai puțin latente, exploatare. Și, evident, speranță. Nu e firesc ca, la nivel naţional, principalul reper de predictibilitate să fie AFCN, iar sumele să fie mult mai mici, evident, decât nevoile unui sector atât de dinamic și de divers. Mă întreb – retoric, evident – cum ar arăta viața culturală în sine și viețile celor implicați în sectorul independent dacă sumele alocate consiliilor județene și locale ar fi direcționate transparent și pe baza unui concurs de proiecte.
Consecința imediată a dependenței totale de un calendar de finanțare este că, în definitiv, de multe ori, cultura este produsă pe baza acestui calendar, a unui cadru definit temporal, cât durează proiectul și bugetul. În mod excepțional, există proiecte care se întind pe ani sau finanțări multianuale. Avem, deci, o cultură cu deadline.
Și, da, arta are nevoie de spații
De-a lungul timpului, am văzut nenumărate expoziții ucise de spațiul de expunere, o serie întristător de lungă de mesaje artistice sacrificate, alterate iremediabil de locul în care se desfășurau. Poți ai să lucrări remarcabile, dar dacă sunt expuse într-o lumină de bloc operator, pe niște pereți scorojiți sau într-un loc inaccesibil, emoțiile și mizele artistice sunt diluate. Și nu doar spațiile de expunere sunt problematice, ci și spațiile de lucru, atelierele, care nu sunt accesibile nici ca preț, nici ca localizare. Referindu-mă la artele vizuale, spațiul ar fi nevoia principală. Dacă nu vom înțelege pragmatismul acestei nevoi și cât de importante sunt spațiile de lucru și de expunere, dezvoltarea culturală a orașelor devine chestionabilă. Și nu mă refer doar la orașele mari, evident. Malmaison e un exemplu de luptă și reziliență formidabile care ar fi putut fi direcționate către creația artistică, și nu în dialogurile și negocierile cinice cu operatori economici. În doar trei ani, în ciuda unui context fragil, Malmaison a devenit o platformă culturală semnificativă și a agregat o comunitate, fiind, „în acest moment, cea mai mare grupare de acest gen din București și din țară”. Reabilitatea Malmaison a fost nu doar în termeni administrativi (artiștii au investit în spațiu, la fiecare vizită am văzut, realmente, cum locul se transformă) și morali, pe modelul multor spații cu istorii complicate (foste buncăre, de pildă) pe care arta le reabilitează și le redă orașului. [2]
Scriam la început de ceva-ul neverosimil care ține de domeniul miracolului și face ca sectorul cultural independent să substituie oferta culturală publică. Nu-i voi da nume și nu voi căuta explicații extinse, dar sper, într-un viitor cât mai apropiat, să iasă din zona miraculosului. În fond, și „miracolul” are nevoie de buget.
* Acesta este mesajul-manifest afișat pe fațada Malmaison.
[1] Deși departe de a fi ideal, statutul angajaților în instituțiile publice de cultură are o serie de beneficii: contracte pe perioadă nedeterminată, loc de muncă și venit stabile, asigurări sociale, de sănătate și de pensie, uneori (deși rar, în realitate) sprijin pentru formare profesională și cursuri.
[2] Clădirea Malmaison are o istorie complicată: inițial cazarmă militară, apoi Școală Militară de Ofițeri, tribunal militar, închisoare în timpul regimului lui Antonescu și centru de anchetă și detenție al Securității în perioada de început a regimului comunist.
imagine: festival de muzică
Articol din ediția tematică Oamenii din spatele inițiativelor culturale independente
