A murit Tchéky Karyo. Un actor francez cu o carieră de anvergură. Am lucrat cu el la „Nostradamus” (1994). Am filmat în 1993. Era pentru prima dată când, venit din cinematografia comunistă, am văzut cum lucrează „americanii”, „străinii”.
Producătorul filmului, Gerry Levy – același care făcuse „Out of Africa” cu Meryl Streep și Robert Redford – m-a contactat printr-un om de la producție după ce, probabil, văzuse niște materiale filmate la noi sau ceruse informații despre cineva care poate face un turnir călare îmbrăcat în armură completă. Tocmai făcusem unul la Nicolaescu. Problema în cinema, dacă lucrezi cascador sau actor, e că unii te baga într-un sertăraș cu o etichetă din care ieși greu. Așadar, m-am întâlnit cu Gerry Levy și mi-a zis că, dacă accept să filmez, trebuie să merg a doua zi în UK ca să mi se facă o armură pe măsură. „Ce? Cum se poate întâmpla așa ceva?” am zis eu. „Ce armură pe măsură?” Noi – eu – lucrasem ani de zile cu ce făceau armurierii la atelierul mecanic din Buftea, din studio. Ce măsură? Nu exista nicio măsură. Alegeau dintr-o grămadă o armură, puneai niște veste din burete pe tine, te bandajai cu tot felul de bandaje elastice, fașe elastice de la farmacie – că altceva nu se găsea în vremea aia – și asta era tot. La luptă!
Așa că a fost o mare mirare când cineva mi-a zis că trebuie să merg să mi se facă o armură. „Bun, merg, dar eu sunt din Est. Din Românistan.” Asta eram la vremea aceea. Era 1993. Țara era a neocomuniștilor, a socialiștilor de «icre negre», dar mai ales a securiștilor. Mulți erau și prin studio. Așadar: „Cum merg eu la Londra, domnule Gerry Levy?” „A, nu-ți face probleme.” Omul pune mâna pe telefon, sună la ambasadă, vorbește vreo trei minute, închide și-mi zice: „Te duci mâine la 11 să-ți pună viză și la 16 ai avion la Londra. Biletul îl cumpărăm acum.” Aoleu, eu, surprins. Cum dracu’, așa de simplu merg treburile cu oamenii ăștia? Păi la noi ar fi durat câteva luni. „Bun, mă duc, cum să nu?”
Fusesem doar în Iugoslavia în 1991 și apoi plecasem în Africa de Sud să mă fac mercenar – o nebunie – că după revoluție cinematografia română murise. Partidul s-a dus, nu mai avea nimeni nevoie de istoria contrafăcută a lui Sergiu. Era foamete cruntă. Am fost la câteva mitinguri cu cei din studio, nu s-a întâmplat nimic; nici nu avea cum. Nu erau bani. Nu mai erau bani ca unii să huzurească pe banii ăia, în special regizorii care filmau un film într-un an. Da, un film pe an.
Mai târziu, când am văzut cum se făceau filmele americane, am rămas paf. O lună de pregătire intensă, producție, repetiții – și apoi, în regim de comando, filmare. Nu bla-bla; nu începeai ziua de filmare după 12, ca la filmele lui Dan Pița. (El, când venea după prânz, echipa îl aștepta ca pe rege și el întreba ironic: „Dar, Jana – Jana Dochia, regizoare secundă, fără școală, dar foarte bună – unde e tramvaiul din fundal?” „Ce tramvai, domnule Pița? N-a fost vorba de niciun tramvai.” „N-a fost, dar acum este. Aduceți tramvaiul.” „Păi nu avem de unde, durează etc.” „Bine, ne vedem mâine atunci.” A doua zi era tramvaiul. „Bun, dar calul alb care trece prin spatele tramvaiului unde-i?” „Păi n-ați zis de cal alb…” Și tot așa.) Cam așa se făceau o parte din filmele în socialism. Era ca în tot restul societății: numai că fabrica de la Buftea era o fabrică de filme. Oamenii mergeau la serviciu și făceau servicii. Doar la Sergiu era muncă – multă muncă, însă neplătită. Marea laudă era că el filma nu știu câți metri utili pe zi; era campion la metri utili filmați.
Bun, să ne întoarcem la „Nostradamus”. Merg a doua zi la ambasada UK. Mă primește consulul, respectuos, îmi dă un ceai într-un salon frumos, într-un fotoliu. Mă întreabă dacă beau whisky – „da, beau” – și dacă fumez – „da, fumez” – și mi-a dat un pachet de Dunhill cartonat, cu auriu. M-a servit. Între timp mi-au pus ștampila pentru viză. I-am lăsat scrisoarea de la Gerry Levy, care era deja foarte cunoscut de oamenii ăia, și gata. Am plecat cu pașaportul și viza la aeroport să fiu primul. Pentru întâia dată m-am simțit om. Respectat. Altă lume. Am fumat vreo cinci țigări, că fumam pe vremea aia, așteptând să zbor.
La scurt timp a apărut Tchéky Karyo (Nostradamus), Anthony Higgins, pe care îl dublam eu și care îl juca pe King Henry II, și Julia Ormond, aduși de producția română. Am făcut prezentările, ne-am cunoscut și am discutat verzi și uscate, am glumit, le-am povestit despre România, despre comunism, despre revoluția deturnată de Iliescu, despre tranziția grea, despre aventurile mele în Africa. Ne-am urcat în avion și am ajuns la Heathrow. Eram cam amețiți cu toții când am coborât. Am mers la ieșire și, evident, eu n-am putut să ies pe unde ieșea toată „lumea bună” din Occident. Trebuia să ies pe culoarul destinat celor din Est, din afara Europei. M-am iritat, dar eram obișnuit cu asta; cel mai tare s-au iritat Tchéky Karyo și Julia Ormond și au făcut un mic scandal la poliția de frontieră britanică. Au venit șefii și le-au explicat frumos că asta e regula și că nu e vorba de oameni de categorie a doua, inferioară, ci de măsuri de securitate etc. Știți povestea: securitatea excesivă, care în final restrânge și drepturile omului. Era evident că eram tratat ca un om inferior. Julia Ormond mi-a zis: „Vali, ești nebun să te mai întorci în lumea aia.” Tchéky tot repeta, uimit: „Cum e posibil așa ceva?”
Am trecut fiecare pe unde i s-a indicat și am ajuns la Londra. Ne-am cazat la un hotel în Piccadilly Circus. Am mers cu toții la scenograf pentru probe. Scenograful locuia în afara Londrei. Avea un domeniu imens și locuia într-un castel cu zone construite pe perioade istorice diferite. Fusese implicat în filme celebre, lucrase cu nume mari, de Oscar. Avea curtea plină de materiale, tancuri de props, obiecte și recuzită. Ce aveam noi la Buftea, el avea în curte – dar la scară mare. Un singur om, doar cu munca lui. A fost extrem de amabil. A chemat repede niște angajați; ăia ne-au luat măsurile, iar el și nevasta lui au gătit pentru toată lumea. Am luat cina împreună. Eu am vorbit mult, că erau foarte curioși cum a fost viața în comunism. Căscau ochii mari, nu-și imaginau că la câțiva km – că, în fond, nu erau chiar mulți – se putea întâmpla așa ceva. Era pentru prima dată când filmau în Europa de Est, într-o fostă țară comunistă.
Tchéky Karyo și Julia Ormond au adus din nou în discuție întâmplarea de la aeroport, iar scenograful mi-a zis: „Vali, dacă chiar vrei să rămâi aici, știi că pot să-ți aranjez niște chestii; știu mulți cascadori englezi, cu unii fac spectacole ecvestre la un castel. Cred că n-ar fi nicio problemă să găsești de lucru.” Hmm – tocmai eram îndrăgostit. Tocmai venisem din Africa de Sud, cu coada între picioare, traumatizat de experiență și aproape alcoolic. Totuși, îmi luasem angajamentul față de producător că fac acțiunea. Am refuzat! Mi-a părut de multe ori rău, dar era prea târziu.
Seara am mers cu toții la Royal Opera House. Băusem cam mult, așa că nu-mi aduc aminte prea bine ce am văzut. Am stat la Londra vreo zece zile, timp în care ăia mi-au făcut o armură. Era din fibră de sticlă și plastic, dar părea mai reală decât orice armură pe care o purtasem. Îmi venea turnată, ca un costum bine făcut; mă mișcam ca și cum eram în trening. Extraordinară treabă! Am zburat înapoi; ei urmau să plece mai târziu. Cu mine a venit un armurier cu scule și piese de rezervă, în caz că se strica ceva – să repare pe loc.
A venit ziua filmării. Omul scenografului era în film scutierul meu; trebuia să-mi dea sulița. Ne-am amuzat mult. Am început: „Atenție… motor… acțiune.” Îmi trag viziera, plec la galop, întind sulița și trec în mare viteză pe lângă Țeavă, celebrul Țeavă, celălalt cascador care venea ca o vijelie din partea opusă. Regelui Henric al II-lea îi plăceau turnirurile. Ei, acum eram Henric la ultimul lui turnir.
A doua șarjă: full power, încerc să-l dau jos de pe cal, dar trecem cu bine unul pe lângă altul. A treia șarjă: plec la galop, văd cum sulița lui Țeavă, la galop și el, se bălăngăne, vârful se rupe și rămâne o țeapă lungă și extrem de ascuțită. Chiar înainte de contact. Era șarja finală; trebuia să cad de pe cal. Da, dar nu trebuia așa. Trebuia ca sulița să se rupă în armura mea. Ori acum era deja un vârf extrem de ascuțit care venea spre mine cu mare viteză. Pericol! Habar n-am dacă Țeavă văzuse că i se rupsese sulița și intra la galop cu toată puterea în mine. Țeapa mi-a străpuns armura în stânga, mi-a luat pielea până la coaste și a ieșit pe partea cealaltă. Eu mi-am făcut jocul: am căzut peste balustrada de lemn în galop; calul a galopat liber, dar toți văzuseră cum sulița intrase în mine, în burtă (vezi de la min 1:17 video). Amanda Plummer, care juca pe Catherine de’ Medici, nevasta regelui, și Julia Ormond, care juca o prințesă, au sărit speriate; Catherine de’ Medici s-a aruncat spre mine strigând speriată. I-am făcut semn cu ochiul că totul e în regulă și ea și-a continuat partea. A ieșit foarte bine, pentru că femeile astea chiar păreau speriate; credeau că o să mor înjunghiat de țeapa aia ascuțită.
Vine scutierul (adică armurierul englez) și mă ajută să mă ridic; se arată îngrijorat și cu o lecție de învățat. Trebuia să-i pună o placă de metal, dar nu și-a imaginat că noi foloseam lemn adevărat, nu balsa. Balsa e moale și nu creează nicio problemă – la ei se folosea balsa, la noi lemnul era adevărat. Da, dar la noi cascadorii și, în general, viețile oamenilor nu prea contau: noi eram eroi – eroi de butaforie comunistă.
În drum, armurierul mă întreabă: „Vali, you become rich today with this stunt?” Eu îi zic: „Bun, cât crezi că primesc?” El zice: „Cel puțin 2.000 de lire.” „Ce? Ești nebun! Încasez 50 de USD.” „Nu, nu se poate așa ceva. Nu te cred…” „Eu primesc 700 de lire pentru rolul meu de scutier. Cum să primești tu 50?!!!” „How?!!!” „Ok, forget about”, că mă iau nervii…
În drum aud că regizorul mai vrea o dublă. „Ok,” zic în gând, „hai că strâng 100.” Plus diurna de 50 de lire pe zi în UK x 10 zile – că n-am cheltuit-o; mi-am cumpărat doar un ceas. Între timp vine producătorul executiv român, Stavilă, să-mi zică cam așa: „Mai tragem una.” „Cum adică mai tragem una?” „Mai tragem una dacă vreau eu.” „Cum? Cum adică dacă vrei? Păi e obligatoriu.” „Cum e obligatoriu? Unde scrie?” „Păi nu scrie….” Aha, da, nu scrie! Nu scria, că nu existau contracte multă vreme în industria cinematografică de după 1990. Așa au fost mulți ani: muncă la negru. Producătorii români n-au plătit taxe ani de zile, iar apoi au dat foc la arhive. Nu mai există nicio urmă. N-au plătit pentru asigurare medicală, pentru pensii etc. Nimic!
Așadar, le zic: „Uite cum stă treaba. Îmi dați dublu și filmez.” Adică 100 USD. „Nu, nici să nu aud,” că „ce, cum?” etc. Atunci le zic că […] și alte vorbe dulci. Vine Țeavă, omul lor: „Hai, bă Vali, nu fi nebun. Mai tragem doar una.” „Nu, Țeavă, nu mai filmez pe gratis. Am filmat zeci de zile la tov. Nicolaescu și alții. Scoate banul și trântesc și calul.” „Hai bă, ce […] ai înnebunit… Ai fost în Anglia, te-ai plimbat…” „Țeavă, du-te, dle […] mea cu vrăjeala asta […].” Din nou, Stavilă, omul de la Filmex: „Hai, Vali, încă o dublă și gata… Promit. Promit că te iau la următorul film”. Uite așa se zgârceau pentru 50, 100 de dolari. Numai să nu scoată ei din buzunarul în care îndesau banii oamenilor.
Între timp, trecuse ceva vreme; regizorul aștepta să filmeze, neînțelegând ce se întâmplă. Se apropie agitat Gerry Levy: „Care-i problema, Vali?” Zic, că nu am contract, că nu vor să plătească dubla. Scoate Gerry Levy un șomoiog de bani cash din buzunar – aflase că în România trebuie cash și mi-i întinse; să fi fost vreo 5.000 USD. Mă uit – nu-i iau. Nu că n-aș fi vrut, dar nu asta era problema. Gerry Levy strigă la români […]. Aha, bun așa, zic. Îi fac cu ochiul, batem palma și încerc să-i zic ceva, dar tocmai atunci sare Stavilă și zice: „Da, da, nicio problemă, plătim.” Ei, bun. Urc pe cal, motor, cad – și aplauze.
Așa am filmat „Nostradamus” în plină tranziție secu-neo-comunistă-fascistă-mineristă a lui Iliescu, alături de Tchéky Karyo, de Julia Ormond, acești oameni minunați, dar și de Murray Abraham (Salieri din „Amadeus”, al lui Miloš Forman) și de celebrul Rutger Hauer, din „Blade Runner”, al lui Ridley Scott.
Viața părea mai frumoasă atunci. Aveam doar 25 de ani.
RIP Tchéky Karyo
Articolul integral a fost publicat pe pagina de facebook a autorului, https://www.facebook.com/valialbinet
Vali/Vasile Albinetz este antropolog și cineast. A realizat documentare antropologice și are un lung stagiu documentar în Borneo.
În paralel, are o amplă carieră de cascador și regizor al secvențelor de acțiune, cu 115 titluri de film și serial, marea majoritate fiind producții internaționale. Printre cele mai cunoscute filme la care a participat: „Secretul armei secrete” (debut, regia Alexandru Tatos, 1988), „Mircea” (1989, r. Sergiu Nicolaescu), „Coroana de foc” (1990, r. Sergiu Nicolaescu), „Balanța” (1992, r. Lucian Pintilie), „O vară de neuitat” (1994, r. Lucian Pintilie), „Captain Conan” (1996, r. Bertrand Tavernier), „Punctul zero” (1996, r. Sergiu Nicolaescu), „Trenul vieții” (1998, r. Radu Mihăileanu), „Terminus Paradis” (1998, r. Lucian Pintilie), „Dark Prince: The True Story of Dracula” (2000, r. Joe Chappelle), „Filantropica” (2002, r. Nae Caranfil), „Cold Mountain” (2003, r. Anthony Minghella), „Gunpowder, Treason & Plot” (miniserie, 2004), „Les rois maudits” (miniserie, 2005), „Restul e tăcere” (2007, r. Nae Caranfil), „Mirrors” (2008, r. Alexandre Aja), „Adam Resurrected” (2008, r. Paul Schrader), „Libertate” (2023, r. Tudor Giurgiu), „We Were the Lucky Ones” (miniserie, 2024).