Un vaccin pentru criza economică globală

Pandemia de coronavirus a provocat o criză economică fără precedent la nivel global. În numai câteva săptămâni, o parte importantă a forței de muncă a devenit șomeră; multe afaceri au trebuit să se închidă temporar din cauza lipsei cererii și au rămas fără lichidități; peste 100 de miliarde de dolari au plecat din țările emergente, de două ori mai mult decât în timpul crizei financiare globale din urmă cu un deceniu; deficitele publice au crescut rapid, pe fondul scăderii încasărilor din taxe și al introducerii unor măsuri absolut necesare de susținere a economiei; în consecință, datoria publică a crescut în toate țările și odată cu ea a crescut și necesarul de finanțare, exact într-o perioadă în care investitorii se feresc de riscuri.

Această criză nu este una a capitalismului, născută dintr-un dezechilibru fundamental și inerent al sistemului economic (în sensul lui Minsky) sau determinată de goana după maximizarea profitului. În schimb, nu este nici o lebădă neagră (în sensul descris de Taleb), un eveniment rar și neprevăzut care explică prăbușirea unui sistem funcțional. Deși a fost provocată de circumstanțe neobișnuite, ea ar fi putut fi prevăzută și efectele sale ar fi putut fi prevenite sau încetinite dacă, peste tot în lume, guvernele ar fi cheltuit mai mult în sectorul de sănătate, ar fi investit mai mult în echipamente medicale, în cercetare și în prevenție și ar fi pus mai bine la punct mecanismele de coordonare în cazul situațiilor de urgență. Sectorul medical public nu a fost suficient de pregătit, peste tot în lume, pentru că nu a fost suficient de finanțat. Așadar, criza Covid-19 nu a fost întâmplătoare, doar momentul a fost aleator, dar acesta era un dezastru care aștepta să se întâmple. Fără îndoială, o lecție a crizei, pe care o putem deja desprinde, este nevoia de echilibru în interpretarea analizelor cost/beneficiu și de creștere a cheltuielilor publice, nu doar pe termen scurt, în sectorul medical.
Criza Covid-19 nu este o criză financiară; ea nu a pornit de la bănci sau din sectorul financiar, nici măcar din sectorul financiar din umbră. Este o criză a economiei reale: firmele nu mai au lichidități, materii prime, produse intermediare și forță de muncă, deci nu mai pot să producă, în schimb au de plătit facturi, datorii și angajați; chiar și firmele solide financiar nu pot rezista mult dacă nu au vânzări și nici nu se pot împrumuta. Pe de altă parte, mulți oameni nu mai au slujbe, deci consumul se prăbușește (cu excepția produselor de strictă necesitate).
O criză din economia reală se poate transforma într-o criză financiară în episodul următor, întrucât aduce o creștere a creditelor neperformante și a expunerii băncilor la active ilichide sau cu valoare în scădere. Criza sanitară s-a transformat deja într-o criză de lichiditate. Băncile Centrale din toata lumea încearcă să ofere toată lichiditatea de care este nevoie, astfel încât criza de lichiditate să nu se transforme în ceva mult mai grav, și anume o criză de solvabilitate, care ar însemna închiderea definitivă, nu temporară, a multor firme. Acest risc este deja vizibil în sectoarele cele mai afectate, între care retail, hoteluri și restaurante, transport. Guvernele încearcă de asemenea, prin stimulente fiscale directe, să susțină populația cea mai afectată: noile cohorte de șomeri. Se încearcă astfel susținerea cererii agregate, deja grav afectată de scăderea veniturilor și de creșterea incertitudinii.
Criza Covid-19 a readus în prim-plan rolul critic al unui mix adecvat de politici publice: pe termen scurt, politica monetară și politica fiscală trebuie să conlucreze eficient, mai ales că ambele au constrângeri proprii (politica monetară este constrânsă de rata naturală a dobanzii, iar politica fiscală este constrânsă de limitele de finanțare). Pe termen mediu și lung, reformele structurale nu mai pot fi întârziate, iar acestea includ și revizuirea sistemului fiscal în multe țări, în sensul unei distribuiri mai echitabile a poverii fiscale și al creșterii transparenței în raportarea veniturilor.
Criza Covid-19 este un șoc brutal, combinat și quasi-instantaneu, de cerere și ofertă. Șocurile pe partea ofertei se reglează teoretic singure, dar teoria nu funcționează în episoade de criză profundă. Dacă șocul de ofertă este permanent, atunci este de datoria băncilor centrale și a guvernelor să intervină – ceea ce au și făcut. Desigur, un șoc permanent de ofertă e în contradicție cu ipoteza relansării economiei globale (și a economiilor naționale) în formă de „V”: o recesiune de scurtă durată urmată de o recuperare foarte rapidă. Va fi nevoie probabil de cel puțin 2-3 ani pentru a reveni la nivelul PIB anterior crizei Covid; iar reducerea potențialului de creștere pe termen lung ar putea fi recuperată mult mai greu. Pe latura ofertei, recuperarea ar putea fi și mai dificilă. Chiar dacă mâine ar reveni totul la normal, nu se vor întoarce toate locurile de muncă pierdute în criză, cel puțin nu peste noapte. Este posibil ca șocul de cerere să fie mai de durată decât șocul de ofertă.
Din păcate, această criză a venit prea repede după criza financiară globală din 2008-2009. Unele țări abia recuperaseră terenul pierdut, iar altele încă nu își reveniseră complet. Cererea era deja anemică în țările dezvoltate, fapt reflectat și de inflația sub țintă. Pentru a compensa scăderea dobânzilor din ultimul deceniu, fondurile de investiții s-au orientat către active mai riscante, în timp ce relaxarea cantitativă a menținut lichiditatea la un nivel ridicat. Puține bănci centrale reușiseră să își re-creeze spațiul necesar pentru o nouă intervenție, prin normalizarea politicii monetare (Federal Reserve era poate cea mai avansată în acest sens), și puține guverne își re-creaseră spațiul fiscal necesar pentru stimularea economiei (sau, dacă îl creaseră, îl și epuizaseră deja). Cu o recesiune globală, rata dobânzii (oricât de mult va fi redusă de băncile centrale) va fi în 2020 mai mare decât rata creșterii economice (puternic negativă); de aceea, datoriile vor crește rapid, punând în pericol echilibrele fragile care fuseseră păstrate după criza precedentă.
O criză globală necesită un răspuns coordonat la nivel global. Fondul Monetar Internațional s-a implicat puternic și joacă un rol activ: a mobilizat resurse suplimentare de finanțare; a acordat deja finanțare prin instrumentul de finanțare rapidă pentru mai mult de 50 de țări, iar alte 50 de țări vor primi asistență în viitorul imediat; a introdus un nou instrument de asigurare a lichidității pe termen scurt; a crescut accesul la liniile de finanțare flexibilă; evaluează și revizuiește în timp real impactul Covid-19 asupra economiilor naționale și a economiei globale; a intensificat consultanța pe care o acordă autorităților naționale privind soluțiile de ieșire din criză; se coordonează permanent cu alte instituții financiare internaționale pentru a găsi soluții pentru țările cele mai afectate, cele cu venituri reduse și deja supraîndatorate.
Criza sanitară se va ameliora la un moment dat, atunci când se va găsi un vaccin – poate într-un an sau doi. Dar în criza economică nu se poate aștepta atât – echivalentul vaccinului pe plan economic este astăzi un mix adecvat de politici economice interne și un răspuns coordonat pe plan internațional.

Liviu Voinea este reprezentantul României
la Fondul Monetar Internațional,
fost viceguvernator al Băncii Naţionale a României.

Articolul reflectă opinia autorului, fără a reprezenta în niciun fel un punct de vedere al FMI.

Lasă un răspuns