Testul pandemiei

În cazul noului coronavirus, era clar încă de la început că România va pierde lupta în spitale și că nu o poate câștiga decât pe cea din afara lor. Și, cu toată mobilizarea și tot profesionalismul ministrului Tătaru și a micii echipe din grupul strategic, cu toată dedicația unor echipe de medici specialiști care s-au împărțit între locul de muncă și televiziuni pentru a asigura un nivel bun de informare a populației, cu tot efortul cadrelor medicale, la trei luni de la apariția epidemiei, România a pierdut, într-adevăr, bătălia în spitale.

Situația nu a luat proporțiile unei tragedii naționale doar pentru că prevenția și controlul epidemiologic au avut rezultate bune și pentru că populația a dovedit disciplină și reziliență. Între țările central-est-europene, România și Moldova au înregistrat la sfârșitul lui mai cel mai mare număr de morți la mia de locuitori, iar asta în condițiile în care numărul de îmbolnăviri la mia de locuitori a fost în România foarte apropiat de media regiunii. La scară globală, în aceeași perioadă, mortalitatea cauzată de Covid-19 clasează România pe locul 22 la nivel mondial (excluzând țările și teritoriile sub un milion de locuitori, unde aberația statistică distorsionează proporționalitatea), iar numărul de cazuri la mia de locuitori o poziționează la numărul de ordine 43 – asta în condițiile în care România a avut o mare expunere, din cauza diasporei sale, la state cu maximă afectare, precum Italia, Spania, Germania, Franța și Marea Britanie. Decalajul dintre cele două poziții, mortalitatea mare raportată la numărul de cazuri, marchează lipsa de performanță a sistemului sanitar românesc, dar aici sunt multe precizări de făcut – că în țările dezvoltate sistemul sanitar s-a dovedit și mai ineficient, că există mari diferențe de raportare între țări (și suspiciuni privind neraportarea în cazul statelor cu regimuri autoritare), dar și că, în evoluția epidemiei, unele țări sunt mai întârziate decât altele, iar raportul s-ar putea schimba în săptămânile viitoare.
În ceea ce privește sistemul medical românesc, excepționalitatea măsurilor luate pentru epidemia de coronavirus, chiar și dacă ar fi mers perfect, ceea ce nu a fost cazul, nu putea elimina disfuncțiile „structurale” care îl afectează multilateral. Faptul că e învechit, depopulat, subfinanțat de decenii în raport cu obiectivele pe care și le asumă, viciat de clientelism, politizare și de încălcări cronice ale deontologiei nu putea fi rezolvat peste noapte, oricât de serioasă s-a dovedit și se dovedește amenințarea. Insulele de profesionalism și competență puteau deveni (și au devenit) arhipelaguri, dar nu s-ar fi putut transforma în continente. Lipsa procedurilor și a circuitelor (incluzând aici și nerespectarea lor, acolo unde ele existau), slaba dotare din prima fază a epidemiei și, posibil, un nivel redus al profesionalizării cadrelor medicale de nivel doi și trei a determinat ca foarte multe dintre cazurile de îmbolnăvire să aibă loc în spitale, fie că a fost vorba despre personal medical, fie despre pacienți care aveau alte boli. Spitalul „Gerota”, în București, spitalele din Suceava, Hunedoara, Vrancea și Botoșani sunt cazurile cele mai mediatizate. Conform sindicatului Solidaritatea Sanitară, la finalul lui mai, una din șase îmbolnăviri din România aparține personalului medical din unitățile sistemului public (fără a contabiliza, deci, unitățile din subordinea Ministerului Apărării și din mediul privat). Aceeași sursă indică faptul că o treime dintre cadrele medicale infectate lucrează în spitale non-Covid, dar și că numărul cel mai mare de îmbolnăviri s-a produs în spitale din subordinea Consiliilor Județene (cca 40%) și a Consiliilor Locale (25%), în timp ce unitățile din subordinea ministerelor (Ministerul Sănătății, Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne) au avut un grad de infectare semnificativ mai redus. Asemenea date devin relevante atunci când sunt citite prin cheia politizării (mult mai mare la nivel local) și a profesionalizării (mult mai mare la nivel central).
Pentru numărul pacienților infectați în unități spitalicești și alte unități medicale nu există nicio statistică, dar incidența acestor cazuri a fost foarte mare îndeosebi în perioada inițială a epidemiei. Totuși, presupunând că numărul pacienților infectați a fost minim egal cu cel al cadrelor medicale (cum era cazul atunci când se făceau anchete epidemiologie amănunțite), sistemul medical românesc este responsabil de o treime din infectări.
În spatele limbajului de lemn (preferabil pentru neutralitatea lui) și a stilisticii facile, pandemia Covid realizează o radiografie a sistemului medical românesc și a celui european. Separând-o de componenta de prevenție (care, în Europa, a mers cu atât mai rău cu cât țara era mai dezvoltată și populația mai mobilă), componenta medicală a obținut rezultate foarte proaste în mai toate țările Uniunii Europene, chiar și acolo unde sistemele de sănătate aveau o bună reputație. Cel puțin în acest moment, Belgia, Franța și Italia sunt, alături de Marea Britanie (care avea un sistem de sănătate îndelung criticat), țările cu cele mai slabe rezultate în combaterea pandemiei și în diminuarea deceselor provocate de aceasta. Epidemia a constituit și constituie un test de stres pe care puține guverne, instituții, societăți și sisteme medicale l-au trecut cu bine și care indică problemele grave, mereu amânate, disfuncții și disparități majore – medicale, sociale, politice – cauzate de o voință și o capacitate de adaptare diminuate. Însă nu în toate statele disfuncțiile au fost aceleași. Dacă Suedia a eșuat pariind totul pe societatea deschisă, China a eșuat pariind pe secretomanie și autoritarism. În Italia și Spania problemele au fost cauzate de îmbătrânirea accentuată a populației. În Statele Unite principalele probleme au fost identificate în funcționarea sistemului federal și incapacitatea de acțiune corelată. La o scară mult mai mare, aceleași lucruri se pot reproșa și Uniunii Europene. În România, dacă ar fi fost de așteptat ca marea problemă să fie sectarismul social-politic sau proasta administrație, totuși situația cea mai dificilă a fost provocată, la cele mai variate niveluri, de chiar sistemul medical.
În trilaterala medic-pacient-sistem de sănătate s-au acumulat disfuncții latente; unele sunt vechi de decenii, altele sunt produsul unor reforme superficiale și inconsistente. Fiecare pacient poate numi 20 de lucruri care nu-i plac în spitalele românești (dincolo de mirosul de pastile sau alte copilării). Fiecare medic poate enumera zeci de nemulțumiri față de mediul în care lucrează, organizarea muncii, dotările pe care le are la dispoziție, comportamentul pacienților, birocrația și cadrul normativ la care este expus. Cât privește sistemul de sănătate, care ar trebui să creeze un framework just și realist pentru actul medical, politizarea extremă îl face un simplu element din rotativa politică, resetat la fiecare schimbare de guvern sau reechilibrare a forțelor politice din administrația locală, incapabil să asigure politici sectoriale, să definească și să valideze principii și criterii de performanță. În măsura în care Contractul-cadru CNAS este o expresie a contractului social, variația incontrolabilă (motivată electoral) a numărului de contributori, de beneficiari, de resurse medicale, dar și necorelarea între resurse, standarde și obiective, îl transformă într-un cadru strict nominal și în principala sursă de entropie, de dezordine, a sistemului.

Materialul este parte a dezbaterii Sănătatea, între metafizică și contractualism.

Sănătatea, între metafizică și contractualism.

Ultimele postari ale lui Nicu Ilie (vezi toate)

Lasă un răspuns