Jean-Jacques Askenasy: Mihai Eminescu

Jean-Jacques Askenasy este medic și cercetător în domeniul neurologiei
și este membru al Academiei Române.
În 2018 i-a fost decernat Premiul de excelență al Fundației Augustin Buzura.

 

Mihai Eminescu

Am răsfoit cartea lui Nicolae Georgescu „EMINESCU TÂRZIU – TRECEREA”, editată în 2008, și am fost cutremurat de emoții. Este inimaginabil, de necrezut și uimitor cum o armată de scriitori consacrați, medici renumiți și oameni politici au pornit un război pentru ceea ce este considerat „păstrarea neîntinată a geniului poeziei române”. Am senzația că mai multe armate de patrioți s-au angajat într-un război pe viață și pe moarte, pentru a da jos de pe pantoful goliatului poeziei române un grăunte de praf. Sacrificiu pe atât de total pe cât de inutil. Citesc și nu-mi vine să cred, mă frec la ochi, citesc și recitesc din cartea ilustrului G. Călinescu: „De 7 nopții, de când stau lângă nenorocitul, numai astãzi a putut fi scos din cămașa de forță, având niște furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară și strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienați, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart și umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Șuțu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală și că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferințele, căci nu mai sunt de suportat.” (articol scris la moartea poetului; este posibil ca Scipione Bădescu să fi fost să-l vadă pe Eminescu în spital).
Văd imaginea unui goliat înalt de 1 kilometru, legat în lanțuri care căntăresc mii de tone, care are pe vârful degetului 5 de la piciorul drept un grăunte de praf și mii de furnici cu cap de om, se chinuiesc de ani de zile să-l dea jos, fără să reușească.
Dragi prieteni, geniul poeziei, Mihai Eminescu cu acest grăunte de praf pe degetul 5 sau fără el, rămâne pe veci ceea ce a fost, până la apariția unuia mai genial decât el. Ce importanță are dacă a avut o boală venerică sau nu? Un bărbat frumos după care alergau fetele, a locuit la Viena, Berlin și alte zeci de orașe, într-o perioadă istorică (a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX), în care blenoragia, sifilisul și tuberculoza erau epidemice și endemice. Într-o epocă în care gonococii, spirochetele și bacilul Koch se aflau pe toate robinetele și WC-urile, iar clinicile de boli venerice erau cum sunt azi farmaciile, pe toate străzile, pe cine interesează dacă Mihai Eminescu a avut o boală venerică sau nu? Când un creier unic pe lume desfată prin creațiile lui, și fiindu-i concetățean ți se umple inima de mândrie, ce importanță are dacă el a fost sau nu unul din sutele de milioane de infestați cu microbi cu care întrega omenire a trăit în acele vremuri? O armată de Don Quichoți au pornit războiul cu morile de vânt, de ce?
E foarte bine să se cunoască biografia lui Eminescu, dar nu trebuie să uităm că omul nu mai este de 131 de ani, iar nouă ne-a rămas opera. Eminescu a creat realmente până pe la 33 de ani, în ultimii șase eclipsa stelei sale a fost evidentă. Chiar dacă bolile au impact asupra operelor, relația nu este de simplă cauzalitate, iar succesiunea în timp le separă. Opera și concepțiile sale filosofice și politice, se pot deduce din creația celor 15 ani de efervescență poetică și nicidecum din prezența sau absența bolilor sale venerice. Cei vreo cincisprezece ani de creație genială nu și-au epuizat puterea de fascinație până azi. După 1989, pe fondul unei vaste lupte contra canonului moștenit de la național-comunism cu nuanțe legionare, multe statui au fost doborâte, iar altele au fost ridicate, reclădite și machiate. Așa s-a ajuns și la revizionsmul anticanonic din cultură, adesea delirant. Dintre toți „idolii tribului”, Eminescu a fost cel mai afectat de iconoclasmul complexaților, care nu trebuie confundat cu gândirea critică. În loc de a lua „La Steaua” și a scrie o trilogie sau o enciclopedie despre o singură poezie, care va înălța demnitatea geniului și prestanța creației sale, ne-am impotmolit în organele lui genitale și ne chinuim să le sterilizăm, împotriva realității acelor timpuri. Organele lui genitale, dacă au fost sterile sau infectate, nu interesează decât minți complexate.
Ne aflăm în fața creierului unui geniu care, în decurs de 15 ani, a lăsat un tezaur unic de poezie, egal în muzică cu tezaurul mozartian și datoria tuturor este de a-l onora și respecta. „Păstrarea neîntinată a geniului poeziei române” o face poezia eminesciană însăși, iar armatele care-i scormonesc bolile se supun iradiațiilor de raze gama, care izvoresc din acest creier unic. O spune neurologul

Jean-Jacques Askenasy

Lasă un răspuns