Criza nu a început încă

Viața bate filmul, o dată în plus. Criza sanitară nu s-a terminat (dimpotrivă, pare să se acutizeze); criza economică, în schimb, nici nu a început încă.

Peste tot în lume, guvernele au luat măsuri – fiecare după posibilitățile sale – pentru a combate pandemia și a menține economia pe linia de plutire. Băncile centrale au făcut, la rândul lor, tot ce au putut și au știut, după modelul crizei din 2008-2009: au tipărit bani, au cumpărat datorie publică, au introdus moratoriu asupra creditelor potențial neperformante. În Europa, unde sistemele de protecție socială pentru angajați sunt mai dezvoltate, mulți oameni sunt deocamdată în somaj tehnic, așteptând să se întoarcă la muncă; alții sunt în perioada în care primesc ajutor de șomaj și diferite alte compensații. Afară e cald, cine poate se distrează la mare, orașele par la fel de aglomerate ca în urmă cu un an, mulți nu cred în virus și, ca urmare, puțină lume poartă mască. Totuși, numărul de cazuri de persoane infectate cu Covid crește alarmant, la fel și numărul de morți, pe măsură ce scade disponibilitatea multora de a accepta o nouă serie de restricții. Cei care refuză să vadă criza sanitară nu o anticipează nici pe cea economică. Cei care percep pericolul înțeleg că amenințarea la adresa sănătății publice este doar începutul unei crize mult mai profunde, o criză a sistemului economic așa cum a funcționat până acum și chiar o criză a sistemului politic care a permis ca așa ceva să se întâmple și care nu găsește, decât pe hârtie, calea de ieșire din această situație. Populația trăiește din ce a economisit în anii trecuți; guvernele trăiesc pe datorie, dar această stare de fapt nu poate dura prea mult, pentru că actuala criză marchează un punct de inflexiune.
Cauza crizei economice care se profilează nu este nivelul ridicat al deficitului bugetar sau de cont curent, nici administrarea proastă a datoriei publice. Desigur, sunt câteva excepții bine-cunoscute: țări care au dificultăți cronice în a-și controla deficitul și datoria (unele, chiar în inima Europei, altele, în America Latină, ca să nu mai vorbim de Africa). Aceasta este însă o criză globală, așa că a ne pune casa în ordine este necesar, dar nu suficient. Criza care va veni nu este provocată nici de dereglementarea sectorului financiar, așa cum a fost criza din 2008-2009. Criza generată de pandemie este efectul deceniilor de ignorare a schimbărilor climatice, de creștere nesustenabilă din punct de vedere ecologic și al interacțiunii dintre om și mediu. Semne au fost: dezastrele naturale s-au înmulțit, dar au rămas cu impact local sau regional; încălzirea globală, vizibilă cu ochiul liber, nu a putut opri goana după profit; dar coronavirusul a pus în fața noastră, a tuturor, o oglindă nemiloasă. Nu orice creștere economică este bună atunci când ea rămâne acaparată de grupuri restrânse de privilegiați, în timp ce precariatul – angajații care muncesc și trăiesc în condiții precare – trăiește cocoșat de grija zilei de azi și fără să știe ce va aduce ziua de mâine. Stagnarea veniturilor populației a fost compensată, în ultimele trei decenii, de creșterea gradului de îndatorare. Pentru a ține pasul cu prețurile și cu nevoile de bază, oamenii s-au îndatorat peste puterile lor. Câtă vreme mecanismul mergea, o datorie se rostogolea în altă datorie. Dar pandemia a demonstrat că visul creșterii economice nu este același pentru toți. Nu suntem toți egali în fața bolii, așa cum nu am fost nici în timpurile bune; desigur, nu spune nimeni că trebuie să fim egali, dar trebuie să avem o egalitate de șanse. Pandemia demonstrează că egalitatea de șanse este pură ficțiune, chiar și în economiile dezvoltate. Mai grav, pandemia va trece, dar inegalitățile nu doar că vor rămâne, ci se vor accentua.
Munca de acasă nu e pentru toată lumea; cineva trebuie să producă mâncarea, altcineva trebuie să o livreze. Acasă poate fi o vilă sau un apartament de lux pentru 1% din populația lumii și mahalale îngrămădite, blocuri insalubre sau containere suprapuse pentru majoritatea de pălmași și nevoiași. Boala se răspândește mai repede în astfel de condiții. Accesul la sănătate nu este egal: unii își permit clinicile private, alții, foarte mulți, nu își permit nici o asigurare de bază. Accesul la educație nu este egal: educația online este un lux pentru cei care nu au acces la electricitate sau la internet și nici bani să cumpere tablete sau calculatoare. Generația care nu are astăzi acces la educație și la sănătate mâine va trăi mai prost decât generația actuală, iar frustrările generate de inegalitățile flagrante se vor acutiza. În trecut, băncile comerciale, cu ajutorul statului în momente de criză, compensau lipsa veniturilor cu disponibilitatea creditului de consum. O soluție scumpă, nu de dezvoltare, ci de supraviețuire. De data aceasta însă fragilitatea sistemului financiar, bancar și nebancar, este mai ridicată decât înainte, iar interesul pentru noi credite este limitat de riscul în creștere asociat creditelor deja acordate, precum și de alternativa profitului facil obținut din finanțarea datoriei publice în creștere.
În crizele convenționale, intervenția guvernelor și a băncilor centrale pentru a repune pe picioare economia era suficientă. Timpul va demonstra că în această criză, care nici nu a început încă, este nevoie de mai mult decât de intervenții ciclice, punctuale. Este nevoie de reforme structurale de profunzime care să crească accesul la educație, la sănătate și la beneficiile economiei de piață pentru marea masă a precariatului. Aceasta este, într-adevăr, o criză așa cum nu a mai fost până acum. În absența unor schimbări majore în ceea ce privește lupta împotriva efectelor schimbărilor climatice și echilibrarea structurii distribuției veniturilor, această criză riscă să fie o criză așa cum vor fi toate de acum înainte. Mai mare, mai severă și mai lungă decât cele de dinaintea ei.

Liviu Voinea este Senior Advisor to the
Executive Director, International Monetary Fund.
Opiniile exprimate sunt ale autorului și
nu reprezintă în mod necesar punctul de vedere al FMI.

Lasă un răspuns