(din Decalogul strategului de succes)
Motto: Strategia fără adversar este ca șahul jucat singur.
În ciuda importanței sale evidente, rolul adversarului este adesea trecut cu vederea în studiile strategice. Al doilea postulat fundamental al gândirii strategice afirmă că aplicabilitatea strategiei nu poate fi desprinsă de un cadru conflictual și, prin urmare, de existența unui adversar. Strategia intră cu adevarat în joc doar cand exista o situatie conflictuală, o luptă a voinţelor adverse. Fără prezența unei voințe opuse, strategia își pierde sensul, rezumându-se la planificare. Prezența adversarului devine, astfel, condiția ontologică a strategiei.
Despre natura conflictuală a strategiei
Dacă gândirea strategică poate fi succint rezumată prin celebra trinitate: scopuri, căi și mijloace, o înțelege recompletă a strategiei trebuie să ia in considere aceste trei elemente esenţiale întotdeauna prin raportare la inamic (competitor). Şi aceasta pentru că strategia este relațională, ea se manifestă întotdeauna în relaţie cu alţii şi funcţionează în mod necesar într-o paradigmă competitivă. Strategia a apărut și există în primul rând ca răspuns la competiție și conflict. Este tocmai aspectul care are cea mai mare relevanță pentru semnificația conceptului de strategie în acepţiunea de faţă.
Andre Beaufre (general francez și un reputat strateg militar) dă o definiție lărgită a strategiei, propunând una dintre cele mai abstracte și totodată mai cuprinzătoare formulări: strategia este „arta dialecticii forței sau, mai precis, arta dialecticii a două voințe opuse care folosesc forța pentru a-și rezolva disputa”[1]. Prin accentul pe caracterul dialectic și relațional al confruntării strategice, Beaufre deplasează analiza dinspre gestionarea mijloacelor materiale înspre logica interacțiunii dintre actori. Strategia intră în joc acolo unde există un conflict real sau potenţial, care apare prin intersectarea unor interese diferite, contradictorii, care apar, așa cum bine observa Sir Lawrence Freedman, pe fondul caracterului finit al mijloacelor[2]. Prin extensie, strategia presupune, astfel, orice nivel de interacţiune între două părţi capabile de a folosi forţa una împotriva celeilalte.
Logica strategiei intervine întotdeauna în paradigmă conflictuală, pentru că operează prin relații de putere concentrate în jurul forței (recursul la forță sau amenințarea cu forța). Prin extensie, strategia presupune, astfel, orice nivel de interacțiune între două părți capabile de a folosi forța una împotriva celeilalte. Aplicabilitatea strategiei se referă, întotdeauna, la „un comportament conștient, inteligent, sofisticat, manifestat în cadrul unui conflict”, așa cum remarcă decanul recunoscut al teoreticienilor strategici moderni, Thomas Schelling[3].
Strategia apare și se dezvoltă, așadar, în orice situație în care există o relație de putere între două entități capabile să se constrângă reciproc. De aceea, poate una dintre cele mai cuprinzătoare definiții este cea oferită de Edward Luttwak – cercetător și practician al strategiei, unul dintre cei mai reputați strategi ai vremurilor noastre (de origine română). Acesta reușește să surprindă „logica universală a conflictului şi, implicit, a strategiei, ca fenomen care se referă la «comportamentul și consecințele relațiilor umane în contextul conflictului armat efectiv sau potențial»”[4].
Adversarul ca element constitutiv al strategiei
Adversarul ocupă o poziție constitutivă în arhitectura conceptuală a strategiei, una dintre categoriile centrale în jurul căreia se organizează întreaga logică a interacțiunii strategice, îndeplinind funcții multiple.
Indiferent de tradiția intelectuală invocată în studiul strategiei, toate abordările converg însă spre un numitor comun: puterea necontestată nu are nevoie de strategie. Această dimensiune relațională face din adversar nu doar o variabilă exogenă a ecuației strategice, ci însăși condiția sine qua non de existență a strategiei.
Calculul rațional nu se produce în vid, ci se construiește întotdeauna în raport cu. Adversarul este întotdeauna presupus, chiar și atunci când nu este explicit identificat. Raportarea la adversar este, așadar, fundamentul calculului strategic. Nu există strategie în afara relației cu un alt actor capabil să genereze consecințe asupra securității proprii. Astfel, prezența adversarului nu este doar un element contextual, ci condiția de existență a strategiei însăși. Prezența sa — reală, probabilă sau doar anticipată — generează un câmp de constrângeri care modelează comportamentul strategic al statului.
Astăzi, strategia nu mai este apanajul exclusiv al militarilor, dar rămâne arta impunerii voinței asupra adversarului. Adversarul devine astfel un element crucial, căci scopul final al oricărei strategii este, până la urmă, victoria în faţa acestuia. Fără un „celălalt” față de care să îți calibrezi obiectivele, mijloacele și planurile, strategia își pierde caracterul dialectic. Doar în raport cu „celălalt” – real sau potențial – strategia își afirmă cu adevărat caracterul său esențial: arta de a decide într-un mediu incert, competitiv și conflictual.
Aplicabilitatea strategiei se referă, astfel, strict la o stare conflictuală, căci sensul primar al strategiei este inerent circumscris conceptului de război – „un act de violenţă pentru a sili adversarul să ne îndeplinească voinţa”[5] .
Există, astfel, un fond comun între teoria strategiei şi teoria războiului. Clausewitz intuiește foarte bine această relație simbiotică atunci când definește războiul drept „un duel pe scară extinsă”[6], în care fiecare parte încearcă să-și impună voința asupra celeilalte. Or, fără un adversar nu poate exista un duel.
Funcțiile adversarului în calculul strategic al statelor
Translatată în termenii politicii internaţionale, strategia operează prin relaţii de putere între state, relaţii concentrate în jurul forţei (recursul la forţă sau ameninţarea cu forţa).
În cadrul teoriei relațiilor internaționale, tradiția realistă surprinde cel mai bine permanenta competiție pentru putere dintre state și preocuparea constantă pentru maximizarea ei, oferind fundamentul teoretic cel mai solid pentru înțelegerea rolului adversarului. Legătura dintre tradiția realistă și gândirea strategică este organică, pentru că realismul nu doar descrie conflictul, ci îl instituționalizează ca element permanent al sistemului internațional.
Realiștii împărtășesc o convingere fundamentală despre natura politicii internaționale și comportamentul actorilor care o definesc: mediul internațional este, în esență, anarhic, adică lipsit de o autoritate centrală. Anarhia nu înseamnă haos sau absența oricărei ordini, dar condamnă statele la o stare naturală hobbesienă — nu neapărat în război permanent, dar în umbra permanentă a posibilității războiului, care nu poate fi niciodată exclusă cu certitudine.
Această condiție structurală impune statelor necesitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru propria supraviețuire, autoajutorarea devenind regula fundamentală a comportamentului statal. Puterea nu este însă un scop în sine, ci un mijloc pentru maximizarea securității, iar prima preocupare a statelor nu este să îşi maximizeze puterea, ci supraviețuirea. Supraviețuirea reprezintă preocuparea primordială a fiecărui stat, iar amenințarea la adresa acesteia devine criteriul central în definirea strategiilor.
Anarhia generează, astfel, o dinamică permanentă a competiției pentru putere. Lumea „realistă” este una de tip „fiecare pentru sine”și toate statele manifestă o preocupare pentru maximizarea puterii, fiind sortite să concureze pentru putere. Funcția strategică a adversarului de operaționalizare a puterii derivă din caracterul relațional al puterii, deoarece „puterea unui stat este relevantă doar în comparație cu puterea altor state”[7]. Statul nu elaborează o strategie în vid, ci în raport cu potențiale amenințări, căci „supraviețuirea devine relevantă doar prin prisma rivalilor potențiali”[8]. Fără adversar, puterea rămâne un concept fără referent operațional. În acest cadru conceptual, adversarul nu apare doar ca un dat al mediului internațional, ci un element constitutiv al acestuia. În lipsa unei reprezentări a adversarului, calculul strategic devine imposibil, întrucât nu există un criteriu de raportare pentru estimarea amenințărilor la adresa propriei securități.
Mai mult, puterea nu este un atribut absolut, ci dobândește semnificație doar în raport cu ceilalți actori. Statele, ca actori raționali, nu urmăresc maximizarea propriei puteri de dragul puterii, ci și menținerea sau îmbunătățirea poziției lor relative în sistemul internațional. În concluzie, strategia nu se construiește în vid, ci este un proces prin care statul își ajustează poziția în raport cu ceilalți. Cu alte cuvinte, percepția de a rămâne în urmă într-o competiție strategică contează mai mult decât progresul propriu absolut.
În acest sens, strategia este în mod inerent relațională, orientată spre obținerea unui avantaj comparativ, nu doar spre atingerea unui obiectiv abstract. Ea operează într-un spațiu în care succesul unui actor poate însemna eșecul altuia, unde câștigul relativ este adesea mai important decât cel absolut, căci strategia operează, în mod fundamental, într-un spațiu în care succesul nu este întotdeauna evaluat în mod obiectiv, ci prin comparație cu succesul sau eșecul celorlalți actori implicați.
Distincția câștiguri absolute – relative este esențială pentru înțelegerea comportamentului strategic al actorilor, fie că vorbim despre state, organizații sau indivizi, și aceasta deoarece, în practică, strategiile nu sunt formulate doar pentru a obține avantaje per se, ci pentru a obține avantaje în raport cu ceilalți actori, adică un avantaj comparativ. Câștigurile absolute se referă la beneficiile totale obținute de un actor, indiferent de rezultatele altora, pe când câștigurile relative se referă la avantajul unui actor în comparație cu ceilalți participanți la interacțiune.
În paradigma constructivistă, adversarul îndeplinește în calculul strategic o funcție de natură ontologică, poate cea mai profundă și mai puțin vizibilă dintre toate: el participă în mod activ la constituirea identității strategice a statului, aceasta fiind înțeleasă ca un produs al interacțiunii dintre percepția de sine și percepția asupra celorlalți actori internaționali.
În Teoria Socială a Politicii Internaționale (1999), Alexander Wendt argumentează că statele nu sunt entități pur materiale, ci actori sociali cărora le pot fi atribuite concepte antropomorfe precum identitate, interese, intenționalitate și capacitatea de acțiune strategică. Adversarul, în acest cadru, nu este pur și simplu „descoperit” în mediul internațional, ci este produs și reprodus printr-un complex de procese de interpretare și reprezentare. Identitatea strategică a unui stat nu preexistă relației cu adversarul, ci se cristalizează în și prin această relație.
Această funcție ontologică a adversarului mai are o caracteristică definitorie: ea este profund dinamică și relațională. Același actor internațional poate fi construit drept adversar implacabil, rival gestionabil sau partener strategic, în funcție de cadrele interpretative dominante, de contextul istoric și de configurația intereselor la un moment dat.
În aceeași cheie, dar dintr-o perspectivă diferită (prin sinteza între realismul clasic și sociologia politică), Raymond Aron (1962) propune o înțelegere a adversarului care nu îl reduce nici la o funcție a sistemului, nici la o simplă construcție discursivă, ci pune accentul pe natura relațională și contextuală a puterii. Raymon Aron înțelege că inamicii absoluți reprezintă doar o excepție într-un sistem internațional în care majoritatea relațiilor între state sunt de natură competitivă, dar nu total conflictuale. În această viziune, adversarii pot fi parteneri în anumite și rivali în altele. Strategia nu mai este doar despre victorie și înfrângere, ci despre înțelegerea dinamicii relațiilor internaționale.
Astfel, adversarul este mai degrabă un competitor cu care se poartă o competiție pentru influență și resurse. Prin urmare, strategia nu trebuie să fie un răspuns pur militar sau un război total, ci mai degrabă o serie de acțiuni politice și diplomatice prin care fiecare stat caută să își protejeze și să își consolideze interesele într-un mediu în care adversarii nu sunt eliminați, ci integrați într-un joc complex de influență și alianțe.
Nu în ultimul rând, prezența adversarului introduce incertitudinea ca variabilă centrală în procesul decizional. Astfel, strategia nu este un monolog, ci un dialog, desfășurat în condiții de incertitudine, dar cu așteptări privind comportamentul celuilalt. Comportamentul statelor nu derivă doar din factori structurali precum distribuția de putere; puterea nu derivă exclusiv din capabilitățile actorilor, ci și din relațiile dintre actori, care la rândul lor sunt marcate de interdependență.
Această interdependență a deciziilor își găsește prima sa formulare sistematică în conceptul clausewitzian de Wechselwirkung — acțiunea reciprocă — prin care Clausewitz[9] descrie mecanismul prin care cele două voințe aflate în conflict se constituie și se modelează reciproc: strategia proprie nu poate fi gândită independent de strategia adversarului, deoarece fiecare mișcare generează în mod necesar o reacție calibrată a celuilalt, iar această spirală de adaptări mutuale face din interacțiune, și nu din acțiunea unilaterală, structura logică fundamentală a oricărui calcul strategic.
Ceea ce Clausewitz intuia în termeni teoriei războiului, gândirea strategică modernă a formalizat cu rigoarea instrumentelor matematice prin teoria jocurilor — dezvoltată sistematic de John von Neumann și Oskar Morgenstern în Theory of Games and Economic Behavior (1944) și extinsă ulterior, cu aplicații directe în studiile strategice, prin contribuțiile lui John Nash (1950) și Thomas Schelling (1960). Deși traseele analitice diferă, concluzia este convergentă: deciziile raționale ale oricărui actor strategic presupun anticiparea simultană a reacțiilor adversarului, iar interdependența acestor calcule constituie nu o variabilă secundară, ci însăși logica fundamentală a interacțiunii strategice.
După cum formulează von Neumann și Morgenstern înșiși, „esența oricărui joc strategic constă în faptul că succesul unei alegeri depinde nu doar de propriile acțiuni, ci și de alegerile adversarului”[10] — o afirmație care nu face decât să formalizeze, în limbajul matematicii aplicate, tocmai ceea ce Wechselwirkung exprima dialectic: că strategiile nu pot fi formulate în vid, că orice calcul strategic este, prin natura sa ireductibilă, un calcul despre un altul care calculează la rândul său, și că interdependența deciziilor nu este o complicație accidentală, ci condiția de posibilitate a întregii gândiri strategice.
Contribuția lui Thomas Schelling rămâne în acest sens paradigmatică, revoluționând gândirea strategică a secolului XX prin aplicarea teoriei jocurilor la analiza conflictului nuclear. În Strategia Conflictului (1960), Schelling formulează teza centrală: relația cu adversarul nu este niciodată pur conflictuală în toate dimensiunile sale, că există întotdeauna zone de interes comun care pot fi identificate și exploatate strategic; strategia apare tocmai acolo unde interesele sunt parțial coincidente și parțial divergente. Adversarul devine, în această perspectivă, un partener coercitiv: îl ameninți tocmai pentru că îți pasă de comportamentul lui, ceea ce presupune recunoașterea faptului că și el are o voință și capacitatea de a o exercita.
După cum notează Schelling, strategiile sunt „calcule deliberate ale avantajului, motivate de anticiparea reacțiilor altora”, iar „strategia conflictului este… studiul luării deciziei în care abilitatea de a-ți atinge obiectivele depinde de deciziile altuia”[11]. Incertitudinea strategică obligă actorii să ia în considerare scenarii alternative și să prevadă nu doar acțiunile proprii, ci și posibilele contramăsuri ale adversarului.
Schelling mai operează o distincție fundamentală între strategia de forță brută — în care obiectivul este neutralizarea fizică a adversarului — și strategia de influență, în care obiectivul este modificarea calculului adversarului. Această distincție deplasează centrul de greutate al analizei strategice dinspre capabilități materiale înspre psihologia și raționalitatea adversarului: ceea ce contează nu este doar ce poți face, ci ce crede adversarul că vei face și în ce măsură această credință îi influențează comportamentul.
Această poziție se înscrie într-o tradiția teoretică inaugurată de Sun Tzu cu mai bine de două milenii în urmă, prin formularea unuia dintre cele mai cunoscute aforisme ale gândirii strategice: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi cunoaşte-l pe adversar; şi în o sută de bătălii nu vei fi învins niciodată[12]”. La Sun Tzu, adversarul îndeplinește o funcție reflexivă: cunoașterea lui nu servește distrugerii, ci evitării conflictului direct. Principiul strategic suprem la Sun Tzu nu este victoria militară, ci dominanța fără luptă: „Suprema artă a războiului este să supui dușmanul fără a lupta”. Scopul suprem nu este victoria militară, ci capacitatea de a modela situația astfel încât adversarul să fie dezarmat strategic înainte ca bătălia să înceapă.
***
Atunci când nu există un adversar (competitor), nu este nevoie de strategie. El este componenta constitutivă a logicii înseși a strategiei. Fără un altul capabil să conteste, să contracareze sau să limiteze acțiunea proprie, calculul strategic se golește de conținut, iar strategia devine simplă planificare — un exercițiu de alocare a resurselor lipsit de dimensiunea sa definitorie: interacțiunea cu o voință opusă care gândește, anticipează și răspunde.
Această intuiție, prezentă implicit în dialectica clausewitziană a Wechselwirkung, recunoscută deopotrivă de realiști și constructiviști și formalizată în structura matematică a teoriei jocurilor, capătă expresia sa cea mai economică în formularea: „strategia este, în ultimă instanță, despre exercitarea eficientă a puterii”[13]— o putere care nu se exercită în vid, ci întotdeauna în prezența unui alt, care o contestă și, prin chiar această contestare, îi conferă sens și direcție. Adversarul reprezintă, așadar, condiția sine qua non a oricărui proces decizional strategic.
Referințe bibliografice
Aron, Raymond. Peace and War: A Theory of International Relations. New York: Praeger, 1962.
Clausewitz, Carl von. Despre război. București: Editura Antet, 2006.
Freedman, Lawrence. Strategia. O istorie completă. București: Editura Litera, 2018.
Gilpin, Robert. The Political Economy of International Relations. Princeton: Princeton University Press, 1986.
Gray, Colin S. The Strategy Bridge: Theory for Practice. Oxford: Oxford University Press, 2010.
Jervis, Robert. “Cooperation Under the Security Dilemma.” World Politics 30, no. 2 (1978): 167–214.
Maior, George Cristian. „Cuvânt-înainte.” În Strategia: Logica războiului și a păcii, de Edward N. Luttwak. Timișoara: Universitatea de Vest, 2020.
Mearsheimer, John J. Tragedia politicii de forță: Realismul ofensiv și lupta pentru putere. București: ANTET XX PRESS, 2003.
Morgenthau, Hans J. Politica între națiuni: Lupta pentru putere și lupta pentru pace. Tradus de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, și Mihai Vladimir Zodian. Iași: Polirom, 2007.
Neumann, John von, și Oskar Morgenstern. Theory of Games and Economic Behavior. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1944.
Schelling, Thomas C. The Strategy of Conflict. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1960.
Schweller, Randall L. Deadly Imbalances: Tripolarity and Hitler’s Strategy of World Conquest. New York: Columbia University Press, 1997.
Sun Tzu, Arta Războiului, trad. de Mihail Popescu. București: Editura ALL, 2000.
von Neumann, John, și Oskar Morgenstern. Teoria jocurilor și comportamentul economic. Tradus de Andrei Rădulescu. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1971.
Waltz, Kenneth N. Theory of International Politics. Reading, MA: Addison-Wesley, 1979.
Wendt, Alexander. Teoria socială a politicii internaționale. Iaș
Note:
[1] André Beaufre, An Introduction to Strategy, trad. R.H. Barry (London: Faber and Faber, 1965), 22.
[2] Lawrence Freedman, Strategia: O istorie completă (București: Litera, 2018), 11.
[3] Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1960).
[4] George Cristian Maior, „Cuvânt-înainte,” în Edward N. Luttwak, Strategia: Logica războiului și a păcii (Timișoara: Universitatea de Vest, 2020).
[5] Carl von Clausewitz, Despre război (București: Antet, 2006), 9.
[6] Ibidem.
[7] Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics (Reading, MA: Addison-Wesley, 1979), 119.
[8] John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forță: Realismul ofensiv și lupta pentru putere (București: ANTET XX PRESS, 2003),
[9] Carl von Clausewitz, Despre război, ed. Corneliu Soare (București: Antet, 2006), 7–10.
[10] John von Neumann și Oskar Morgenstern, Teoria jocurilor și comportamentul economic (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1971), 11.
[11] Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1960), 4.
[12] Sun Tzu, Arta războiului, trad. Mihail Popescu (București: ALL, 2000), 45.
[13] Gregory D. Foster, „Research, Writing, and the Mind of the Strategist,” National Defense University, Institute for National Strategic Studies, 1996, 6.
- #3. Strategia este subordonată mediului strategic. - 7 aprilie 2026
- #2. Este dificil să concepi o strategie în lipsa unui adversar - 25 martie 2026
- #1. Strategia se subordonează politicii - 19 martie 2026