În istoria literaturii, timpul și spațiul sunt invenții recente. Ele nu existau în antichitate, în evul mediu și chiar în Renaștere. Abia epoca modernă, prin abordări de aprofundare științifică le-a definit ca atare și le-a transformat în concepte și apoi în obiecte fizico-matematice cu proprietăți clare și previzibile. Anterior, în percepția comună, spațiul era redus în întregime la locuri, fără o consistență sau proprietăți care să le transceadă. Conceptul de spațiu fiind fundamental în geometrie, propus chiar de Euclid, a rămas o entitate strict matematică, un mediu de proiecție geometrică abstractă, până după apariția fizicii newtoniene. La rândul său, timpul, ca un concept independent sau ca o proprietate fizică intrinsecă, are ca punct de apariție aceeași fizică de la sfârșitul secolului 17. Anterior, timpul fusese perceput ca un mediu ciclic, aproape independent de percepția vârstelor și generațiilor și a altor fenomene ireversibile.
Ambele concepte, timpul și spațiul, își fac apariția în literatura mondială începând cu secolul 19, când științele naturale și cele teoretice deveniseră suficient de articulate pentru a susține perspective narative sau poetice novatoare. Deseori, precum în cazul „științificității lui Goethe”, ele erau utilizate de scriitori prin similarități superficiale, fără o înțelegere propriu-zisă.
În schimb, literatura română, de la primele ei realizări notabile, la sfârșitul secolului 19, a luat naștere în acest mediu saturat de teorii științifice constituite în jurul unor concepte care deja deveneau fundamentale, precum timpul și spațiul. Prin erudiția sa, Eminescu a instrumentalizat poetic, cu o pertinență care îl face pe alocuri să pară vizionar, teoriile de vârf ale științelor epocii sale. Eleganța unora dintre imaginile sau expresiile sale poetice, prin forma lor esențializată, permit asocieri nu doar cu științele epocii sale, ci și cu cele care l-au succedat la zeci sau la peste o sută de ani distanță. La fel, alți mari creatori români, au manifestat un interes major pentru concepte și filosofii fundamentale, iar spațiul și timpul s-au aflat adesea în aria de interes a acestora. Ca și în cazul lui Eminescu, eleganța unora dintre imagini permite interpretarea acestor tropi nu doar în relație cu științele epocii acestor opere, ci chiar și în orizontul științelor postmoderne.
Cu o asemenea perspectivă, Leonard Mociulschi analizează, prin raportare la științele contemporane, utilizarea conceptelor de spațiu și timp în opere de Eminescu, Barbu, Bacovia, Blaga și Eliade, ca tropi polisemantici care susțin inclusiv actualizarea interpretării unora dintre creațiile clasice ale literaturii române. Operele, în special cele poetice, demonstrează astfel o capacitate de adaptare la viziuni și la ontologii care depășesc cu mult orizontul în care creatorii lor le-au planificat deschiderea. (N.I.)
Într-o epocă în care limbajul poetic pare eclipsat de cel al codului, iar algoritmii modelează nu doar realitatea, ci și imaginarul, literatura română oferă o infrastructură mediată de o profunzime uluitoare. Tropii spațiului și timpului, departe de a fi simple figuri de stil, devin instrumente de navigare cognitivă, noduri distribuite și funcții de abstractizare într-un univers care anticipează epoca digitală.
Acest articol propune o lectură în tandem a două figuri majore — Mihai Eminescu (1850–1889) și Ion Barbu (1895–1961) — nu ca reprezentanți ai unei tradiții literare, ci ca precursori ai unei poetici computaționale. De la steaua eminesciană, care funcționează ca un semnal întârziat, la Jocul secund barbian, conceput ca algoritm și spațiu proiectiv, și până la orizontul mioritic, în care moartea este integrată într-un ciclu cosmic, explorăm modul în care tropii devin arhive afective și simulări ale unei realități aflate în mișcare.
Eminescu: Steaua ca nod de rezonanță cuantică
„La steaua” de Mihai Eminescu, publicată la 1 decembrie 1886 în Convorbiri literare, pare la prima vedere o elegie romantică. Dar citită cu ochiul lucid al erei algoritmice, ea se transformă într-un cod de anticipare științifică. Scrisă probabil în perioada de maturitate a poetului, această creație activează o formă de cunoaștere avansată, în care expresia lirică se transformă într-o interfață între afect și fizică, între memorie și cosmologie.
Versul „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e” funcționează ca o criptogramă a relativității: ceea ce percepem nu reprezintă prezentul, ci o urmă spectrală a unei realități dispărute. Marele poet român intuiește un fapt pe care Albert Einstein îl va formula abia în 1905, în teoria relativității restrânse — că viteza luminii se manifestă ca o constantă, iar timpul este relativ, dependent de mișcarea observatorului. Tot în acel an, Einstein publică studiul despre efectul fotoelectric, care va sta la baza mecanicii cuantice și îi va aduce Premiul Nobel pentru Fizică în 1921. În acest context, fotonii — particulele de lumină — nu sunt doar purtători de energie, ci și de informație, cu o natură duală: undă și particulă.
Această construcție simbolică este în acord cu ideea unui univers în mișcare, în care materia, energia și informația circulă în rețele subtile, iar observația este întotdeauna contextualizată. Eminescu nu avea acces la toate aceste teorii, dar le prefigurează, transformând lumina într-un memorial însuflețit. Steaua devine un nod de rezonanță cuantică, un punct de intersecție între iubire, timp și cunoaștere, în care tropii lirici devin instrumente de navigare cognitivă.
Capacitatea de a codifica cunoașterea în limbaj poetic înscrie Luceafărul poeziei românești într-o genealogie a vizionarilor culturali, continuând o linie deschisă de William Blake (1757–1827). În volumul Songs of Innocence and of Experience (1794), Blake formulează în poemul „The Tyger” o întrebare ce implică simultan biologie, teologie și cosmologie: “Did he who made the Lamb make thee?” („Oare cel ce a făcut Mielul te-a făcut și pe tine?”).
Această capacitate de a transforma observația în ars poetica nu se oprește la Eminescu. Ea cunoaște o reformulare radicală în opera lui Ion Barbu, unde relația cu dimensiunea cosmică este reconfigurată într-un registru formal și abstract. Dacă la Eminescu steaua emite un semnal întârziat, încărcat de memorie și afect, la Barbu această relație atinge punctul său de apogeu — acolo unde astronomia devine sistem de coordonate epistemice, iar poezia se transformă în geometrie.
Ion Barbu: Tropii abstractizării și geometria sensului
Pentru „poetul nepereche” cosmosul este contemplat afectiv, prin lumina unei stele care întârzie să ajungă la destinatarul simbolic. Pentru Ion Barbu însă, universul este reconfigurat formal, prin repere și transformări matematice. Ambele viziuni gravitează în jurul ideii de Univers, dar o fac în registre diametral opuse: unul liric și melancolic, celălalt abstract și proiectiv.
Sub numele său real, Dan Barbilian, Ion Barbu a fost matematician de talie internațională, recunoscut pentru contribuțiile sale în teoria spațiilor abstracte. Această formație științifică se reflectă profund în creația sa, unde cuvântul nu mai descrie lumea, ci o modelează. De pildă, în Joc secund (1930), poezia funcționează ca o simulare ideală — o proiecție algoritmică a esenței — în care tropii devin agenți de transformare între contingent și absolut.
Versuri precum „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste / Intrată prin oglindă în mântuit azur” nu aparțin unei estetici descriptive, ci configurează o realitate în care timpul este suspendat, iar spațiul — reconfigurat. Barbu pare a nu scrie pentru a fi înțeles, ci pentru a sugera o inițiere, o decodare a limbajului în cheie matematică.
Această abordare rezonează cu Programul de la Erlangen (1872) al lui Felix Klein, pe care Barbilian îl cunoștea și îl admira. Potrivit acestei teorii, geometria nu este definită de obiecte, ci de invarianții sub acțiunea unui grup de transformări. În mod analog, Joc secund nu descrie lumea, ci o transformă, păstrând doar ceea ce este esențial și, mai ales, cathartic.
Această abordare nu este metaforică, ci metodologică. Barbu mărturisea: „Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.” Pentru el, arta funcționează ca un algoritm care operează în spații sacralizate, în afara timpului și a materiei. Tropii devin operatori logici, iar versul — o ecuație lirică în care afectul respiră sublimat.
Această capacitate îl înscrie pe Barbu într-o genealogie a matematicienilor artiști, continuată în epoca contemporană de figuri precum cele ale lui JoAnne Growney (n. 1940) — poetă și profesoară de matematică din Statele Unite. Ea explorează explicit intersecția dintre poezie și algoritm, folosind structuri precum șirul lui Fibonacci sau simetriile numerice nu ca ornament, ci ca matrice generativă a sensului.
În urma mai multor vizite în România, JoAnne Growney a contribuit la traducerea în limba engleză a unor poeți români precum George Bacovia, Nichita Stănescu și Ileana Mălăncioiu, în colaborare cu traducători precum Doru Radu și Gabriel Prăjitură. Prin aceste proiecte bilingve, sensibilitatea poetică românească a fost adusă în atenția cititorilor anglofoni, într-un gest de coautorat intercultural.
Opere capabile să se auto-adapteze
Într-o lume în care algoritmii devin expresia dominantă a realității, iar datele par să înlocuiască semnificațiile, arta rămâne o formă de rezistență și de anticipare culturală. Tropii spațiului și timpului, așa cum apar în opera lui Eminescu, Ion Barbu, dar și în balada Miorița, nu sunt relicve ale unei literaturi închise în trecut, ci veritabile capsule temporale, capabile să rezoneze cu provocările prezentului și să modeleze imaginarul zilei de mâine.
De la steaua eminesciană, care luminează dintr-un trecut afectiv, la zenitul și nadirul barbian, care structurează un spațiu semantic, și până la universul mioritic, în care trecerea în neființă este acceptată ca parte dintr-o metamorfoză celestă, poezia românească trasează o hartă a cosmosului lăuntric.
Cuvinte cheie: Eminescu și stelele, Ion Barbu și matematica, poezie românească, spațiu și timp în literatură, algoritmi și poezie, literatura și știința, geometrie în artă, relativitate și versuri, poezie și cosmos, tropi literari
- Maciej Zieliński: Muzica filmului între rigorile academice și claritatea industriei filmului american - 27 octombrie 2025
- Sonologia Vindecării: Muzică și medicină în Era Convergenței - 18 octombrie 2025
- Piotr Borkowski: Arta dirijorală între tradiție și orizonturi globale - 15 octombrie 2025