„Green Book” este, de fapt, un eufemist pentru un „Black Book”, care nu este altceva decât o hartă a rasismului într-o Americă sclavă a prejudecăților. O adeverește și titlul complet: „The Negro Motorist Green Book”. Acesta este „ghidul de călătorie” al negrului care s-ar încumeta să întreprindă un turneu prin Sudul rasist al anilor ’60, așa cum se întâmplă și în povestea noastră.
Mai exact, suntem în 1962. Tony Lip, un tip italo-american forțos, destul de agresiv, dar cu un umor care decurge adesea din inadecvarea sa la context, rămâne fără slujbă după ce clubul în care lucra ca „gorilă” se închide pentru câteva luni. După o încercare de a aduce niște bani în casă prin participarea sa la întreceri de ingurgitat hotdogi, primește o ofertă generoasă de a fi șoferul doctorului – nu, nu este un doctor adevărat! – Don Shirley, un muzician de culoare trimis de casa sa de înregistrări într-un turneu prin Sudul Americii, pentru a cânta pentru albii ultrarasiști. Pe de altă parte, pe cât de incult și grosolan este Tony Lip, pe atât de cultival și rafinat este Dr. Don Shirley, un negru bântuit de demoni, pe care încearcă să-i alunge în fiecare seară cu o sticlă de băutură. Motivele sunt multiple: cu o pregătire clasică în muzică, nu poate cânta partiturile clasice, fiindcă numai albii au excelat – și vor excela –, potrivit prejudecăților epocii, în acest domeniu, printre ai săi nu-și află un loc, date fiind pregătirea, dar și prețiozitatea sa; în plus, are derapaje de natură sexuală, preferând bărbații. Pe scurt, tot tacâmul pentru a fi un marginal într-o vreme când numai și unul dintre „defecte” te făcea un paria. Așa cum vă puteți imagina, alăturarea celor figuri antagonice ne duce cu gândul la alte asemenea alăturări și povești de viață ce decurg de aici, cum ar fi, doar ca exemplu, cele două filme, unul mai vechi, altul mai nou: „Driving Miss Daisy” (1989), cu care „Green Book” are multe în comun, și „Victoria & Abdul” (2017), o poveste diferită, dar după același format.
Ceea ce rezultă este o poveste și înduioșătoare, și amuzantă a ciocnirii „contrariilor”: negru-alb, cultivat-necultivat, nord-sud, rasisim-toleranță etc. Regizorul Peter Farrelly, care e cunoscut mai mult pentru comediile sale, reușește, și aici, să stoarcă umorul – dar deloc forțat – dintr-o experiență de viață care devine cumva exemplară pentru situațiile dramatice – uneori, tragice – ale unei coexistențe conflictuale. E adevărat că filmul își asumă niște stereotipuri, care duc la situații-clișeu des întâlnite în filme de acest gen. Personajele sunt conturate doar atât cât să fie așezate în situații de viață/ joc, există mai degrabă sugestii ale dramelor interioare, iar grosul filmului e dat de conflictul când amuzant, când trist dintre culturi atât de diferite. Cele două personaje reproduc, în fapt, la scară mică, individuală, un conflict perpetuat și răspândit, care le depășește.
Recunosc că am întârziat să văd filmul tocmai pentru că mă așteptam să dau peste aceste stereotipuri. Ele există, fără îndoială, dar filmul reușește cumva să treacă mai departe și să spună o poveste autentică – când și când îngroșată, e drept – despre o perioadă care, din păcate, nu e încheiată cu totul. Iar ceea ce rămâne cu adevărat sunt interpretările contrapunctice ale lui Viggo Mortensen și Mahershala Ali. Iar când afli că Mortensen s-a îngrășat special pentru filmul ăsta și că există o poveste reală care stă în spatele scenariului, nu ai cum să nu devii curios și să ratezi o producție care a fost nominalizată pentru Oscar la cinci categorii.
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020