Am văzut încă de la premieră piesa „Aici se visează la schimbare” a regizoarei Carmen Lidia Vidu (Teatrul Masca, zeci de reprezentații deja, inclusiv unele itinerate). Totuși, am ezitat să scriu despre ea. Ca o chintesență a piesei, titlul mi se părea – iar astăzi cu atât mai mult – greu de manipulat. Ce facem cu schimbarea? O vrem, o dorim? Cu un deceniu în urmă, cu cinci ani chiar, încă știam, ca „progresist”, ce e schimbarea. Că o poți viza, la limită: că o poți visa. Schimbarea era exclusiv bună.
Stătusem încremeniți mult prea mult timp. Pașii făcuți, „progresul”, fuseseră mici și lenți. „Schimbare”, deci, devenise un cuvânt extrem de bun, cu toate nuanțele pozitive și benefice. Asta și fiindcă nu mai puteam folosi „revoluție” – cuvânt cu un prea mare bagaj. Compromis până dinjos de orice limită în anii totalitarismului (chiar și revoluția pământului în jurul soarelui părea să fi fost contaminată ideologic). Sau „reformă” – transformat într-o marotă și într-o colecție de intenții eșuate.
Însă, recent, schimbarea a devenit ambiguă ca direcție socială. Pașii, mici, din ultimele decenii, ne-au dus, totuși, undeva. Iar schimbare începe să însemne nu doar mersul înainte, ci și înapoi.
Actorii-personaj ai Lidiei Vidu fac în piesă o arheologie autobiografică și formativă, inclusiv o istorie mică a propriilor familii. Părinți, unchi, bunici. Asemenea povești se desfășoară ca un palimpsest: un colaj de scene fragmentare, minimalist conturate. Felii din istoria unei țări în care straturi peste straturi epocile totalitare se dezvăluie de sub glazura subțire a zilei de azi.
Carmen Lidia Vidu face un teatru documentar bazat pe reconstrucția biografică a actorilor participanți. Seria de piese „Jurnal de România” a lansat o asemenea tehnică în care însăși personajele vin să se expună pe scenă, susținând ample monologuri, bazate vizual pe proiecția unor fotografii din propria arhivă, tăieturi din ziare și construcții letriste. În celelalte părți din „Jurnal de România”, temele expuse erau cele ale unor minorități; ale disparității de gen; traume agravate etatist sau prin tirania comunităților; dar și mândria locală, memoria recentă, mărturia civică.
Ce e altfel în piesa de la Masca este că secțiunea pare mult mai profundă. Ea începe cu istoria foarte recentă a teatrului (care, până în acele zile, avusese un management toxic și alienant, conform mărturiilor de pe scenă). Și coboară, încet-încet, în anii 1990 – care, pentru mulți dintre actori, au fost cei ai formării (ce dramatic, să te formezi în ani diformi!). Apoi ’80-70-60-50-40-30 și pare că nu se mai oprește. Din aceste straturi apar părinți milițieni, bunici legionari, carliști sau ilegaliști și altă multă lume predispusă spre violență. Iar o asemenea reconstrucție îi scuză: sunt rude, sunt oameni, nu doar o idee, nu doar o etichetă.
Amintirile nu sunt dramatice. Sau: rareori sunt dramatice. Însă, prin convenția identificării, ca spectator ești copleșit de nous-ul ideatic și de intuiția emoțiilor tuturor acestor oameni, victime ale epocilor lor, în care, toți, cândva, au visat la schimbare. Ca și stagnarea însăși, schimbarea se arată ca un proiect riscant.
După premiera cu „Aici se visează la schimbare”, Masca, sub conducerea Catincăi Drăgănescu, s-a concretizat tot mai mult ca un teatru comunitar. Handicapul/avantajul de a fi amplasat periferic, în inima unui cartier, a dat principala direcție a schimbărilor din această instituție teatrală. Masca Hub, MascaTeen, Cinemasca sunt încercări de a extinde activitatea pentru a deveni un centru al comunității, cu program complex, poliartistic, cu ateliere și angajament comunitar. Mai mult, seria „La liber: plătesc taxe, vreau cultură!”, prin care teatrul are inițiativa de a crea Școala spectatorului cetățean, se constituie într-un adevărat demers polemic, care ia atitudine față de inerția culturală a mediului politic actual: „Accesul la cultură este garantat, în condițiile legii, spune Constituția și de aici încolo poate începe un lung proces de negociere între variabile. Care condiții? Ale cărei legi? Care este dinamica dintre minister (executiv), autorități locale (ordonator de credite) și instituția publică de cultură? Și – la fel de important – ce drepturi și resurse legale are spectatorul cetățean să intervină în această dinamică și să ia atitudine?”
Cu acest update, se poate spune că Teatrul Masca încă înțelege nu doar schimbarea, ci și direcția schimbării. Cultura nu e doar o modalitate de petrecere a timpului liber: e o întreprindere individuală și comunitară; un drept garantat de Constituție. Iar schimbarea necesară este chiar aceea de a impune respectarea acestui drept.
Ca spectator în sală, ca martor al atâtor biografeme, dar și ca cetățean al unei lumi tot mai sedusă de extremisme, „schimbare” încă poate să pară un termen ambiguu. Sau ceva ce se întâmplă involuntar: fără să-l planifici, fără să-l visezi. Pentru că, istoric vorbind, aceasta este experiența noastră cu schimbarea: ceva ce ni s-a impus, timp de generații, fără a fi nimic sub controlul nostru. Însă azi lipsa de asumare e adevărata capcană. Pentru că schimbarea nu e o structură preexistentă. Ea este un traseu spre un obiectiv. Iar, când acest obiectiv este definit (oricât de obsolet ar suna) ca asumare a condiției umane, ca respect pentru noi înșine și pentru ceilalți, lucrurile tind să devină mai clare.
- Schimbare și schimbare - 2 martie 2026
- Muzici și faze și metafaze - 24 februarie 2026
- Ce filme a propus de-a lungul timpului România la Oscar - 17 februarie 2026