Viata literara în provincii (II)

Ceea ce face foarte interesanta lectura masivului volum de interviuri „Scriitori contemporani din Vrancea“ este mai ales spiritul polemic. Aproape toti interlocutorii lui Culita Ioan Usurelu polemizeaza inclusiv cu amfitrionul lor, asa cum am vazut în comentariul de saptamâna trecuta, când m-am referit la amplul dialog cu poetul Liviu Ioan Stoiciu. Dar nu întotdeauna, se poate vorbi de polemica, ci mai degraba de harta marunta, resentimentara, provinciala. Un nemultumit, pare-se, incurabil este, între altii, prozatorul Ionel Bandrabur, cel care îl certa si îl blestema în anii din urma pe Alex Stefanescu. Nonagenarul scriitor, traitor în orasul Panciu, penduleaza între nefericirea de a nu fi apreciat, în opinia sa, asa cum se cuvine si satisfactia pe care i-o da propria opera, de valoarea si originalitatea careia nu se îndoieste. Întrebat daca „este multumit cu destinul sau literar“, Ionel Bandrabur raspunde vadit frustrat de critica, de modul cum aceasta l-a receptat: „Nu numai ca nu sunt multumit, dar sunt indignat si scârbit de neseriozitatea comentatorilor de carti de la jurnale si reviste. Nu se ia în seama valoarea, ci sunt citite si ridicate în slavi cartile prietenilor de pahar si de gasca… Se ajunge astfel la un destin literar înalt, dar trucat, efemer… Volumele mele de reflectii si aforisme au fost în întregime ignorate, desi toate originale, dense, îndelung slefuite, constituind, mi s-a spus, partea cea mai rezistenta a scrierilor mele. Ma întreb: cu asemenea moravuri, ce destin literar ar fi avut Emil Cioran, daca ramânea în tara si ar fi continuat sa scrie si sa publice aforisme în limba româna…“
Între ironie nu chiar cordiala si sarcasm se situeaza multe dintre replicile pe care si le dau Mircea Dinutz si Culita Usurelu, în fapt, daca nu gresesc, o mica reglare de conturi, ce par mai vechi, între cei doi scriitori si profesori vrânceni de incontestabila tinuta.
Ziarist si autor al unui raft de admirabile carti de calatorie, Mircea Novac, care a strabatut în lung si lat marile si oceanele globului, este unul dintre personajele cele mai agreabile din galeria celor intervievati si, în definitiv, (auto)portretizati în volumul „Scriitori contemporani din Vrancea“. Calatorul încercat îsi aminteste: „Sansa calatoriilor pe mari si oceane? Parca o vad pe mama în serile calde de vara, cum ne strângea lânga ea, pe prispa, si ne citea dintr-un ziar pe care îl cumpara de câteva ori pe saptamâna. Era vorba acolo despre niste familii de negri care munceau pe plantatii, zbatându-se si ei cu durerile vietii… era un roman foileton, poate o fi fost «Coliba unchiului Tom». La departarea de azi nu sunt sigur, dar stiu precis ca nu trecea nici un numar fara sa nu fim aproape de personajele acelea care ne devenisera familiare. De atunci, din anii aceia, în mintea mea încoltise ideea ca rândurile tiparite cuprind acolo oameni si întâmplari departate, cu suferinte si doruri, cu bucurii. Pentru mine se deschidea o lume!“ Urmeaza un elogiu al lecturii ca principal factor modelator îndeosebi la vârsta copilariei si a adolescentei si un îndemn ca tinerii sa citeasca si „sa-si faca din lectura un crez pentru a trai întreaga complexitate a vietii“. Intra apoi într-o logica perfecta o observatie mai mult decât îngrijorata: „Daca privim presa sau media în general, daca citim sau ascultam ceea ce spune, ar trebui sa recunoastem ca prin aceste mijloace se stimuleaza formarea si dezvoltarea unui public submediocru. Se vorbeste mult prea mult dar se comunica mult prea putin. Ideile apar foarte rar… Ar trebui revigorata, relansata si ridicata la loc de cinste responsabilitatea… pentru ceea ce spui, pentru ceea ce scrii în calitate de jurnalist, de scriitor“.
M-am bucurat citind interviul cu regretatul Dumitru Pricop, „simbolul poetic al Vrancei“, cum îl numeste si cum e considerat de vrânceni. Asta neînsemnând ca împartasesc întru totul opiniile si judecatile sale prea severe, negativiste. El este foarte critic privind soarta culturii în epoca postdecembrista, una a capitalismului primitiv, salbatic si anticultural. Recunoscând ca în aceasta parte binecuvântata a tarii exista talente si o viata literara autentica, el îl întreaba pe colegul care îl provoaca: „Dar cine mai are nevoie de poezie, de literatura? Uita-te pe ce dau banii oficialii din Focsani si de la Consiliul judetean. Paranghelii de revelion, de 24 ianuarie… Sute de mii de euro… Îti dai seama câte carti, câte biblioteci si câte scoli s-ar face din acesti bani?“
Nu toti cei prezenti în cartea publicata de Culita Usurelu sunt scriitori mai mult sau mai putin profesionisti, vreau sa spun care au ca îndeletnicire principala literatura, dar pe care experienta profesionala si de viata i-au obligat, asa-zicând, sa scrie carti nelipsite de virtuti stilistice, ca sa nu mai vorbim de cele morale. Numele cel mai sonor în aceasta privinta este al reputatului oenolog Valeriu D. Cotea, un savant si un Om, cu majuscula, care toata viata s-a tinut „lipit“ cu fapta si cu sufletul de Vrancea natala, de nobila sa obârsie. S-a nascut la 11 mai 1926, în satul Caliman-Vidra. Pe lânga lucrari stiintifice de anvergura, între care „Tratatul de oenologie“ în doua volume, academicianul Cotea este si autorul unor admirabile carti de memorialistica, de evocari si portrete, de scrieri monografice scrise cu o pana vibranta, povestitorul si portretistul fiind dublati de un bun psiholog cu o profunda cunoastere a oamenilor si a omenescului. Magistru a numeroase promotii de ingineri horticultori la prestigioasa Universitate de Stiinte Agricole „Ion Ionescu de la Brad“ din Iasi, Valeriu D. Cotea are simtul si cultul valorii. Si nu doar valoarea consacrata, recunoscuta, ci si cea aflata de multe ori dincolo de luminile rampei, într-un, nu o data, (nemeritat) cvasianonimat. Iar pentru profesionistii scrisului, admiratia sa e fara margini. Asta si fiindca, asa cum marturiseste – „pentru mine a tacea nu este usor, a vorbi este greu, a scrie este cumplit. Si cu toate acestea am scris… am scris gândindu-ma ca vine o vreme când trebuie sa te întrebi, când esti obligat sa te întrebi ce lasi în urma, care este mesajul pe care îl lasi celor ce urmeaza. Recunosc ca pe lânga noroc mi-a dat Dumnezeu si putina minte caci «norocul fara minte nu paseste înainte» si ca atare nu mai astept altceva de la viata, întrucât am avut deja mai mult decât as fi putut nadajdui. N-am gândit la locuri mai în fata, dar nici n-am facut acel ou de aur. Asa ca de-o fi sa mor, sa mor de tot“. Si totusi! Din dorinta de a lasa ceva în urma s-au nascut tratate, dar si câteva carti cu incontestabile virtuti literare: „Omagiul Înaintasilor“, „Profiluri în timp“, „Vidra – Poarta Vrancei“ sau monumentala monografie a Cotnariului în care, bine observa Culita Usurelu, autorul „îmbina poezia si povestirea cu stiinta“. În acest sens, capitolul „Rezonante istorice si culturale“ din monografia amintita este pe deplin ilustrativ, desi cu umor si cu modestia-i binecunoscuta Valeriu D. Cotea spune ca n-a încercat sa îmbine stiinta oenologica cu poezia „fiindca daca la vin ma mai pricep, la poezie n-am nici pricepere si nici talent“. A cunoscut însa oameni „peste care s-au revarsat asemenea haruri divine“, de pilda pe Pastorel Teodoreanu, pe care îl considera „cel mai mare scriitor între oenologi si cel mai mare oenolog între scriitori“.
Cât despre Vrancea natala, tara de razesi, despre oamenii, istoria si spiritualitatea ei, acest intelectual adevarat, din categoria celor pentru care starea intelectuala este cum nu se poate mai naturala, ar mai putea scrie multe carti. De câte ori l-am citit sau l-am auzit vorbind despre acel tarâm de fecunde confluente, am avut sentimentul ca raspunde cu brio la exigenta pe care o exprima înaintasul sau, vrânceanul Simion Mehedinti: „Ca sa vorbesti despre Vrancea, trebuie sa ai o anumita pregatire si harul de a te îmbraca frumos, asa cum preotul îsi pune odajdiile înainte de a începe slujba“.