Odata cu deceniul al noualea al secolului trecut, in istoria noastra literara au „navalit“ zecistii si „promotiile“ de scriitori. Orânduite intr-un fel de rafturi imaginare, acestea au capatat chiar o anume legitimare, care avea sa se dovedeasca ea insasi… ilegitima, daca e sa ne gândim fie si numai la gâlcevile si contestarile reciproce, cum au fost, de pilda, cele dintre optzecisti si nouazecisti. Un critic cu un dezvoltat spirit ludic, devenit dupa 1989 si politician (dar nu si om politic), pierzând nu o data masura si depasind – e drept, cu oarecare gratie – limita dintre joc si joaca, a facut mult caz in cariera sa de o asemenea gaselnita, revendicându-si cu oarecare trufie paternitatea ei.
Tinerilor poeti si prozatori care bateau la portile consacrarii le-a convenit, pâna la un punct, ca sunt luati in seama si fac obiectul unor ierarhizari, cei mai talentati si mai inteligenti nepierzând insa din vedere doza mare de arbitrariu. Fiindca a-i orândui astfel pe scriitori, a „imparti“ literatura pe lustri, pe decenii este irelevant. Termenul si „conceptul“ de „promotie“ sunt oricum inadecvate si fara sens in spatiul creatiei literare. Adevarul e ca singurul concept (ce are in vedere vârsta si, eventual, momentul debutului) care rezista e cel de generatie. Cum ar suna, de pilda, sintagme ca „promotia lui Eminescu“ „promotia lui Nichita Stanescu“ sau „promotia lui Mircea Cartarescu“?!
E nevoie de multa perspicacitate psihologica pentru a raspunde la intrebarea: de ce au acceptat, de ce au consimtit totusi poetii si prozatorii, optzecisti, nouzecisti, douamiisti la o dispunere pe un asemenea criteriu? Sunt probabil multe explicatii. Una ar fi aceea ca ei simteau, simt ca nu mai au nici sansa, poate nici forta, de a fi o generatie. Daca biologic, imi spunea Nichita Stanescu intr-un amplu interviu pe care i-l luam in deceniul al optulea, generatiile „se schimba, apar din 33 in 33 de ani“, in literatura ele „apar din mare eveniment istoric in mare eveniment istoric. Vreau sa spun ca exista o determinare a istoriei care este fundamentala. Va rog sa va imaginati cum ar fi scris astazi, nu spun Eminescu, pentru ca Eminescu a scris etern, dar poeti de prima marime ca Blaga, Arghezi, Barbu. Cum ar fi scris ei daca ar fi avut in spatele lor cel de-al Doilea Razboi Mondial?“ Exemplificând, Nichita Stanescu mai remarca atunci: „Pentru prima oara in istoria poeziei universale apare notiunea de tânara generatie si de tânar poet. Inainte (de Al Doilea Razboi Mondial – n. mea) nu au existat tineri poeti. Rimbaud fusese un poet tânar, dar niciodata n-a fost considerat un tânar poet. Mallarmé la fel. De asemenea, Blaga sau Bacovia, chiar daca vârsta lor era tânara (…) Chiar daca inainte se stia ca poetul trebuie sa fie adolescent in sensul puritatii, al candorii, de data aceasta el a trebuit sa fie adolescent si din punct de vedere biologic“. Reprezentativ din acest punct de vedere, sublinia Nichita, este Nicolae Labis. „De altfel, sa va spun sincer, nu cred sa mai apara o noua generatie de tineri poeti. Cred ca generatia noua va fi o generatie de poeti si atât“ – preconiza unul din cei mai mari poeti ai secolului XX.
Fapt este ca, desi a fost si el contestat – cum observa si regretatul critic Mihai Ungheanu intr-un articol publicat in anii 80 -, criteriul generatiilor „ramâne un instrument de lucru istoriografic clarificator. O generatie nu se creeaza prin acte de adeziune sau de demisie din ea; ea exista obiectiv si aduna laolalta scriitori de facturi si orientari diferite, dar identificabili prin câteva trasaturi formative si câteva probleme comune, printr-un aer comun“. Sau marcati – credea Nichita Stanescu – de un mare eveniment istoric. Or, ce mare eveniment istoric aveau optzecistii in spatele lor? Ce mare experienta existentiala? Inocenta si deopotriva orgoliul lor au putut fi lesne speculate; li s-a oferit satisfactia de a fi macar o promotie „identificabila“ printr-o cifra. Dupa evenimentele istorice de la sfârsitul deceniului noua al secolului trecut, ne dam mai bine seama de cât de conventionale si irelevante sunt „promotiile“ de scriitori ce apar – vezi Doamne! – la fiecare deceniu.
Dar nici importanta „evenimentelor istorice“ nu trebuie absolutizata. Multi s-au intrebat: cum s-ar fi comportat, in noile conditii, adica in epoca postdecembrista, Nichita Stanescu? Sau Marin Preda? In primul rând, ce si cum ar fi scris ei, care ar fi fost atitudinea lor „civica“ si, eventual, politica? Si, mai ales, cum ar fi influentat cei doi mari scriitori climatul literar, cultural, moral al acestei epoci? Nu putem face nici macar presupuneri. Un lucru este insa cert: cu Marin Preda si Nichita Stanescu vii, asa-zicând, si biologic, nu doar artistic, exigentele ar fi fost altele si e de presupus totusi ca prezenta lor, simpla lor prezenta i-ar mai fi inhibat, spre binele tuturor, pe scriitorii si „filosofii“ europeni aparuti la noi peste noapte, precum ciupercile dupa ploaie, unii impinsi in prim-planul atentiei publice nu de opera lor, ci de anticomunismul pe care l-au adoptat post-factum, iar cei mai multi post-festum, ori de scenarii puerile, de pilda faptul ca SRI-ul le-ar fi interceptat nu stiu ce convorbire particulara, altminteri de tot banala. Ca doar nu la telefon, nu intr-o convorbire in doi aveau ei nevoie sa defaimeze valorile acestei tari atâtea câte sunt ori, mai bine zis, câte mai erau, de vreme ce o faceau, o mai fac (inca) la microfoanele televiziunilor, ale radio-urilor, in paginile ziarelor si revistelor cultural-ideologice. Cu Marin Preda si Nichita Stanescu traind, nici chiar Nicolae Ceausescu nu-si permitea sa faca orice in România. Sunt pe deplin probante scena si dialogul creatorului „Morometilor“ cu fostul lider, chiar in cabinetul acestuia, dupa faimoasa plenara ideologica din 1971. Sau sa ne amintim de acel discurs profund polemic al lui Marin Preda la un congres al culturii si educatiei socialiste. Atunci si acolo, dupa ce toti vorbitorii i-au tot dat, ca niste flasnete, cu codul eticii si echitatii socialiste, autorul „Vietii ca o prada“ declara, spre stupefactia si nelinistea ideologilor zilei, ca el se revendica numai de la codul milenar românesc. In treacat fie zis, si politrucii de azi ai diverselor partide si partidulete ar trebui sa stie ca toate decalogurile, codurile si „apelurile“ lor nu fac doi bani, fiindca, neavând legatura cu factura psiho-culturala, cu existenta si experienta istorica a românilor, toate nu sunt decât niste ridicole forme fara fond.
Despre Nichita Stanescu, Eugen Simion scria ca reprezinta „nu numai un mod de a face poezie, dar si un mod de a fi poet in lumea româneasca“. O lume care nu neaparat isi schimba codul milenar cu fiecare razboi, fie el si mondial, cu fiecare revolutie care darâma un sistem ori cu fiecare lovitura de stat. Tot Eugen Simion facea aceasta remarca literalmente memorabila: „Nichita Stanescu nu este un talent, Nichita Stanescu este o natura“. Or, e greu de crezut ca evenimentele din 1989 si tot ceea ce a urmat puteau modifica naturi ca Marin Preda si Nichita Stanescu. Natura transcende conjuncturile istoriei. Ba chiar le ignora. Faptul ca Nichita Stanescu a devenit liderul si a dat numele unei stralucite generatii de scriitori, a doua si ultima mare generatie din cultura româneasca a secolului XX, dupa cea a lui Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, tine de ordinea fireasca a lucrurilor si a valorilor. Si nu de contabilitatea anilor si deceniilor.
Pe scurt, ceea ce le-a lipsit si le lipseste zecistilor si promotiilor din ultimele trei decenii pentru a fi o veritabila generatie, nu doar biologic, ci si axiologic ori, ma rog, estetic, s-ar putea exprima printr-un singur cuvânt: naturile.