Parca voind sa apuce înaintea timpului si sa ia fata marilor festivaluri de la început de an, elvetienii sunt primii care provoaca lumea cinematografiei mondiale. Nu atât o provoaca, de fapt, cât o invita, cu rigoarea politetii specifice, la un festin helvet al artei a saptea. Aici, pe cele doua maluri ale râului Aare, în vecinatatea muntilor înzapeziti, ei se apuca de treaba mai întâi în cadrul unui festival, plasat în a doua jumatate a lunii ianuarie. În acest an, la a 47-a editie, între 19 si 26 ianuarie, în cadrul „Zilelor de la Soleure“ – având o noua directoare, în persoana unui critic, Seraina Rohrer, succesoarea deja legendarului Ivo Kummer -, s-a desfasurat o noua „Noapte a nominalizarilor“, cu o lista de treizeci si trei de pretendenti la Premiile Cinematografului Elvetian, „Quartz 2012“. Au tinut traditionalele binevenite alocutiuni consilierul federal Alain Berset si presedintele Academiei Cinematografului Elvetian, Christian Frei. Cei doi au salutat asistenta în cadrul unei ceremonii de la Landhaus, unde s-au dat Premiul Solothurn-lui si Premiul publicului de aici.
Ca pentru a lansa o racheta cu mai multe trepte, elvetienii încep pregatirile în plina iarna, înainte de oficial-somptuosul Berlin, de încarcatul de promisiuni Mannheim-Heidelberg, de înamoratul Mons, cu mult chiar înainte de însorita Coasta de Azur. Înainte de César, ca si de Oscar. Asa se face ca, imediat dupa aceste doua sarbatori cinematografice, cele mai mari cu putinta (mai este si momentul „Goya“, desigur, dupa care vine si „Gopo“ al nostru), elvetienii acorda premiile lor anuale, care se numesc, precum ceasul, „Quartz“, si merg la fel de bine si, dupa estimarile la încasari, destul de profitabil. Cu ani în urma, ceremonia era tot aici, la Soleure. Ingeniosi si la fel de generosi cu zonele lor culturale, au hotarât ca festivitatea sa fie transferata la Lucerna. Asa se face ca, foarte curând, pe 17 martie 2012, dintr-un total de 97 de filme, nominalizatele vor obtine 390 000 de franci elvetieni. La Lucerna se vor acorda, asadar, „Quartz“-urile, iar orasul va da premiul pentru muzica de film, în valoare de 15 000 franci.
Cei 240 de membri ai Academiei „Cinéma Suisse“ au vizionat filmele alese. O comisie, alcatuita din regizori, producatori, jurnalisti, compozitori, monteuri, cameramani, actori, a facut alegerile propriu-zise. Nominalizarea s-a produs, asadar, la Soleure, cum aratam mai sus, ca o propunere pentru Lucerna. Pâna sa revenim asupra titlurilor intrate în „numaratoarea inversa“, finalizata peste putin timp la Lucerna, sa nu parasim, totusi, Soleure-ul. Între altele, si pentru ca aici am auzit – ca la mai toate editiile din ultima vreme –, vorbindu-se româneste, într-un context de cele mai multe ori magulitor. În acest an, nominalizat la Premiul publicului, de pilda, a fost proiectat „Balkan Melodie“ de Stefan Schwietert, un documentar coprodus de Elvetia, Germania si Bulgaria, dar al carui erou de prim-plan este Gheorghe Zamfir al nostru. Filmul evoca, altminteri, activitatea de impresariat a sotilor Marcel si Catherine Cellier. Cei doi au patruns dincolo de „cortina de fier“ spre a-l coopta pe celebrul naist si a-l lansa, astfel, pe meridianele cântecului. Virtuozul si inegalabilul Zamfir a meritat investitia. Cei doi Cellier l-au scos din România si l-au purtat prin toata lumea, pâna în îndepartata Australie. Multe discuri vândute, mare succes de casa, dar si inevitabilele frictiuni dintre un manager si artistul sau de top. Nu voi înainta pe acest traseu, obisnuit si la case mult mai mari. Important este ca „dialogul“ dintre un elvetian si un român s-a nascut si a rodit. Zamfir este acum un alt Zamfir, iar domnul Marcel ne este aratat ca un batrânel asezat la casuta lui patriarhala, modesta, plimbându-se încet si sumar îmbracat, sub soarele blând de pe lânga Lausanne. Sunt si fragmente preluate din arhivele televiziunilor, dar sunt si momente fermecatoare, precum acel „care-pe-care“ dintre naiul vrajitorului Zamfir si glasurile mierlelor.
Filmul se cheama „Balkan Melodie“ pentru ca, largind aria geografica, ajungem si la sud de Dunare. De la vecinii nostri este preluat ansamblul coral „Le Mystèere des Voix Bulgares“. Avem povestea unei fanfare, un „personaj“ muzical colectiv, ce pare a-l fi inspirat atât pe Goran Bregovic cât si pe celebrul Emir Kusturica. Filmul a placut foarte mult la Soleure. Si nu doar publicului. Ca este asa ne-o dovedeste nominalizarea sa, de pe primul loc, în cursa „Quartz“-urilor. Ciudat, si pentru mine de neînteles, este faptul ca detinatorul Premiului publicului de la Soleure nu a ajuns si pe lista documentarelor nominalizate. Altminteri, fara îndoiala, „Die Wiesenberger“ este o mica bijuterie, de asemenea muzicala, evocând ritualul unor „montagnards chantants“, care, de douazeci de ani, încânta cu glasurile lor taraganate mica lume a localitatii unde vietuiesc, dar si marea China, într-un turneu la Shanghai. Un cor de voci barbatesti, bine pastrat, bine promovat. Si, cum aratam, premiat la Soleure.
Nominalizat pentru ceremonia de la Lucerna este, în schimb, „Vol spécial“ (pe locul al cincilea), la Solothurn obtinând, de fapt, Premiul localitatii. Documentarul este cutremurator ca marturie asupra unor emigranti scosi cu forta din teritoriul helvet si aruncati în neantul din care au plecat de frica zilei de mâine. Aceasta „cursa speciala“ nu este decât una a condamnarii lor la moarte. Expulzarea acestor oameni „fara acte“ face ca filmul sa ne apara nu ca un „zbor“ special, ci, din pacate, ca o ilustrata tragica a disperarii.
Elvetienii cultiva, între altele, si un tip de documentar cronologic, derulat ca expertiza socio-psihologica asupra unor indivizi, urmariti pe o anumita perioada de timp. Preferabil, dupa cum am luat seama, este intervalul de patru ani. Asa procedeaza si Miruna Coca-Cozma, regizând, alaturi de Mona Nicoara, documentarul „Scoala noastra“. Undeva în nordul României, la Târgu Lapus, patru destine de copii romi sunt supravegheate de camera de filmat în drumul lor catre „noua scoala“, pe care o parasesc din varii motive. Obiectiv al Uniunii Europene, integrarea romilor se etaleaza mai degraba ca posibila discriminare a lor. Documentarul are excelente momente de umanitate netrucata în a exprima relatia lui Alin, Beniamin si Dana cu lumea marginala a asezarii, în încercarea de a-si gasi un rost al lor. Solutia de viata este complicat de formulat, concluzie la care ajunge si „Scoala noastra“. La întâlnirea cu publicul elvetian de la Cinematograful „Palace“, Miruna Coca-Cozma marturisea ca, alocând fonduri, instantele europene, nu reusesc de fiecare data sa cerceteze îndeaproape si concretizarea în teritoriu a bunelor intentii. Filmul a fost aratat în România si va reveni cu diverse alte ocazii. Personajele ne sunt nu doar simpatice, ci si familiare. Pâna la urma, chiar si felul cum a fost primit filmul la Cluj Napoca (Transilvania Film), de pilda, cu aplauze prelungite pentru „eroii“ adusi special la proiectie, arata ca românii sunt toleranti si ca nu se cade sa ne grabim în a-i acuza de atitudini rasiste.
Ca suflarea cinematografica helveta pune mare pret pe cultivarea genului documentar nu este nici un fel de secret. O arata, iata, si faptul ca în 2012, la deja traditionalul Premiu „Pathé“, acordat anual criticilor, au fost desemnate câstigatoare doua texte consacrate viziunii documentaristice. Cele doua filme care au inspirat textele se ocupa de „Film Socialisme“, expertiza documentara, în mai multe capitole asupra actualitatii, realizata de Jean-Luc Godard, si „Romans d’ados“ de Beatrice Bakhti si respectiv „Mit dem Bauch durch die Wand“ („Inima în pântece“, ca sa recurgem la parafraza oferita de traducerea franceza) de Anka Schmid. Primul este un text scris, publicat în „Bunder Tagblatt“. Al doilea premiu s-a îndreptat catre o emisiune radiofonica de limba germana („Reflex“), în fapt doua interviuri cu cele doua semnatare ale documentarelor despre adolescenta si despre mamele abia iesite din copilarie. Câstigatorii sunt doi tineri: Flurin Fischer si Brigitte Haring. Am stat de vorba cu ei. Am tras cu ochiul la bucuria simpla, bine temperata, a întregii familii a Brigittei si am luat seama cum, cu discretie, cu tact, au plecat, spre a o lasa în voia întrebarilor asistentei. Întrebari pentru o tânara la început de drum, recompensata admirabil, cu zece mii de franci elvetieni, pentru cele doua interviuri radiofonice, însa cu o tinta care ar trebui nu doar sa ne tulbure, ci, mai ales, sa ne alarmeze pe noi toti. Copii ai copilelor, abandonati sau nu: imagine sfâsietoare a unor destine comune, incerte, dificil de ghidat. La noi, cazurile similare se cam înmultesc, parca fara reactia adecvata, prompta, a societatii. La ei, conteaza asumarea colectiva a raspunderii fata de genul acesta de situatii, altminteri explozive, cu consecinte imprevizibile.
Ar mai fi aici de marcat o paranteza ce îndeamna la meditatia asupra contextului. E de interpretat dimensiunea luciditatii fata de o „denaturare“ a naturalului, ca sa zic asa. Elvetienii nu-si permit doar sa se faca ca nu exista o realitate ce nu convine nimanui. Ei stiu sa ia, cum se zice pe la noi, taurul de coarne. Se simte asta si în propunerile Mirunei Coca-Cozma. Intuim dimensiunea social-afectiva la Ruxandra Zenide si chiar la Cristi Puiu, scoliti sau doar influentati de pedagogia faptului artistic, asa cum ne apar toate acestea vazute de pe malul Lacului Leman. Privirea directa asupra unor psihologii în deriva, refuzul festivismului sau, cu atât mai putin, al patetismului lacrimos, rabdarea aproape clinica în studierea celor mai sensibile aspecte reprezinta principalele formule de a instrumenta elucidarea motivatiilor. Ei propun „temporizarea“. Fac din rabdare un studiu de caz, iar din comprehensiune o pârghie narativa.
Desi au faima unor oameni calculati, meticulozitatea lor este remarcabila, ca si generozitatea. Elvetienii ofera fiecarui nominalizat la „Quartz“-urile pentru fictiune si respectiv lung metraj câte 25 000 de franci. Vin apoi scurtmetrajele, scenariile, interpretarile feminine si masculine, pentru rol principal si pentru secundar, pentru muzica si imagine, fiecare recompesate cu câte 5 000 de franci. Câstigatorii din 17 martie 2012, de la Lucerna, sunt si mai bine rasplatiti. Însa nu asupra acestui aspect pecuniar tin sa îndrept atentia, cât, se întelege, asupra rigorii specifice, asupra seriozitatii, asupra constiintei de sine a unei cinematografii în multe privinte exemplare. Tocmai de aceea consider ca elvetienii au a ne da lectii. Si ar fi pacat sa le refuzam ori sa ne facem ca nu pricepem.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 365