Franta este, pe piata de arta, o batrânica cu dantele putin mâncate de molii si patate de absint si arsenic care a închiriat câteva camere de la mansarda unor tineri boemi si gay. Când vrea si ea sa faca o mica impresie în societate, mai vinde un impresionist din debara sau un Brâncusi din bucatarie. Nu deschide nimanui camerele de sus, ca lumea sa nu stie ca nu mai are niciun Courbet sau Bougereau pe peretii din dormitoare. Cefeaua o bea singura sau cu o fosta slujnica, Germania, fata robusta si sanatoasa, dar care nu întelege ea prea bine ce e cu arta si de ce nebunii aia de peste Mâneca sau de peste ocean arunca bani cu care poti deschide linistit o fabrica de autoturisme sau una de cherestea.
Chiar si pe Germania, de la care s-ar astepta la prea putine reprosuri, Madam Franta o tine la cafea pe bancheta Louis Treize din casa scarilor, si nu în salonul mare si prafuit, din care a plecat pâna si ultimul Picasso. Un comisar priseur, la fel de batrân ca ea, o mai viziteaza din când în când si stau si râd ore în sir si îsi aduc aminte vremurile când erau ei în floarea vârstei, prin anii ’30 (Franta era putin cam trecuta, dar îsi ascundea bine etatea) si o luasera pe ea niste nebuni dintr-o gasca de nihilisti, pictori si poeti, „avangarda distractiei“, cum le zicea ea, si petreceau împreuna pâna în zori, câteodata o rapeau si o duceau la Marseille o vara întreaga, uneori se trezea sechestrata chiar si pe coasta spaniola, era o „irealité“, râde ea, o „surréalité“, spune, pedant, le commissaire priseur. Dialogul le este întrerupt mai întotdeauna de unul din tinerii de la mansarda care baga pe sub usa câte o fotografie de mari dimensiuni, pe deasupra careia a pictat ceva: stelute, norisori, floricele, ale lucruri gingase sau macabre. Asa îsi platesc baietii chiria pentru camerele de serviciu pe care batrâna le-a lasat lor. Nici n-o intereseaza câti sunt si ce fac. Uneori mai iese cu scandal, dar de cele mai multe ori e doar o bataie între îndragostiti. Sigur e ca sunt multi si mai stie cu certitudine ca traiesc greu. Le commissaire priseur îi spune „for sure“ ca toti vând foarte prost, ca la Paris s-au strâns acum cei mai multi artisti din lume care vând sub 5.000 de euro tabloul. Tot el e cel care o informeaza, tusind plin de importanta, ca a citit în „Time“ ca multi dintre „baietii ei“ si-au lasat bagajele sus, nedespachetate, si au plecat în State, abandonând camerele si asa suprapopulate. Acolo, se zice (zice „Time“) ca ei vând mult mai bine, chiar si peste suta de mii, dar, oricum, mult mai slab ca americanii sau baietii aia care au un singur chip, chinezii. Comisarul îsi drege din nou vocea si adauga: „Este drept, aceia sunt cu adevarat mai valorosi“.
Ce nu îi spune Frantei comisarul este ca el însusi va fi scos la pensie. Ansamblul National a adoptat o noua legislatie prin care el nu va mai conduce licitatiile de arta, ca pâna acum, iar piata va lua o aliura moderna, fara rigiditatile din anii ’50 care au facut-o sa piarda, în anii ’60, întâietatea mondiala si au retrogradat-o acum pâna pe un rusinos loc 4.
Finalul discutiei lor este întrerupt de un postas, un pusti magrebian cu role în picioare, care îi aduce Frantei un pachet de doi metri pe trei metri. Este, cu dedicatie, un tablou cu un stil compozit, plasat undeva între Tara von Neudorf si Picasso, usor cacofonic, intitulat „Hecatombe“. Este cea mai recenta mare vânzare a unui pictor contemporan francez ce locuieste pe continent, desi licitatia s-a oprit la doar 111.000 de euro. Franta priveste îndelung tabloul si apoi îl pune în spatele canapelei pe care sta, întrebându-se daca la Hong Kong ar exista gust pentru asa ceva.
Comisarul o paraseste zece minute mai târziu si o lasa picotind si visând la vremurile ei galante. N-o trezeste sa-i spuna la revedere, n-o trezeste nici macar sa-i spuna ca si-a amintit numele pictorului care i-a trimis ultimul tablou. Ia o hârtie, scrie numele pe ea si apoi, distras, baga hârtia în buzunar si pleaca. Franta ramâne visând la o comedie bulevardiera care, în vis, gaseste ca nu seamana deloc cu viata ei actuala. Chicoteste prin somn, dar nimeni nu o mai aude: nici comisarul priseur care, de batrân ce era, s-a transformat în mineral chiar în fata usii ei, nici Germania care, momentan, e plecata prin Europa sa dea bani cu camata.
Autor: Nicu IlieApărut în nr. 3582012-01-26