Caracteristica pentru poetul Fundoianu este o atitudine situata între devalorizarea radicala si elogiul absolutizant. Nu e vorba de o reabilitare a urâtului, a mizerabilului sau a banalului, ci de o privire noua si o exigenta noua adaptate si îndreptate asupra „peisajului natural si uman“. Poetul nu descopera calitati nebanuite care ar putea justifica o asemenea reabilitare, admite faptul ca „omul trece iarasi, prin ziua, mediocru“, dar mediocritatea aceasta nu-l mai irita, nu-l mai revolta. Firea este „facuta pentru boi si pentru gâze“, „Ileana tot nu stie decât sa mulga vaci“, viata este asa cum e, „mediocra“, dar „tare buna“.
Cum am putea califica aceasta atitudine? Îngaduinta? Resemnare? Despre ce fel de viata e vorba aici? O apreciaza poetul în chiar mediocritatea ei sau în ciuda acestei mediocritati?
În versiunea pe care autorul a ales-o ca reprezentativa pentru sine, poezia fundoiana nu considera viata în modurile ei înalte, intelectuale sau pure, ideale, ci în cele mai joase, lipsite de aspiratii si pretentii, lipsite chiar de constiinta, o viata ce pare una de dinainte de Cadere, însa câtusi de putin paradisiaca. Dedramatizarea existentei în Privelisti nu e decât un aspect al deproblematizarii intelectuale, al încercarii autorului lor de a se scutura de intelectualitate. Ni se descrie acolo viata dupa ce orice asteptare, iluzie ori îndoiala au fost parasite, o viata în materialitatea ei, în elementaritatea ei instinctuala, în promiscuitatea ei fosgaitoare, împartasita – laolalta – de oameni, animale, gânganii etc.
Dar chiar si agatându-te de treapta ei cea mai de jos, viata merita sa fie traita. Poetul se întoarce asupra ei într-o îmbratisare indulgenta, înteleapta, comprehensiva. Resemnata în privinta mediocritatii vietii, dar nu în privinta vietii însesi. Viata se cere pretuita chiar si la limita ei, acolo unde nicio alta valoare decât cea vitala nu mai conteaza. Viabilitatea vietii mediocre e mai certa, mai neîndoielnica decât cea a vietii intelectuale. Carentele intelectuale – oricât de grave – nu impieteaza asupra viului. Viata exista, persista si se manifesta în chiar mediocritatea ei, sfideaza moartea chiar prin mediocritate. Boii sunt „urâti si teferi“.
Mediocritatea, asa cum o întelege Fundoianu poetul, nu are aproape nimic din aurea mediocritas a clasicului latin; el nu evoca o viata tihnita, comoda, ci una, din toate punctele de vedere, precara. Poetul nu se complace în aceasta mediocritate, se resemneaza cu ea. Nu o „aureste“ în nici un fel, dimpotriva, o evidentiaza si chiar o accentueaza fara a sugera vreo ipoteza compensatoare în ordine intelectuala. Aceasta resemnare nu e a unui învins, ci a unui lucid care a ajuns sa recunoasca limitele intelectuale ale existentei si, înainte de toate, limitele propriei gândiri în fata pulsatiei elementare, a vietii inconstiente si invincibile.
Totusi, sa mearga indulgenta poetului pâna la a include în mediocritatea acceptabila si inconstienta starii vegetale si animale? În lipsa unor declaratii exprese sau a unor probe artistice concludente, ramânem pe un teren speculativ. Daca aceasta ar fi versiunea în care Fundoianu va fi crezut realmente, atunci înseamna ca dezolarea poetului, ajunsa la o faza extrema, se exprima printr-un sarcasm îndreptat împotriva lui însusi. Caci numai printr-o autoironie vehementa si provocatoare – printr-un patetic al autoironiei –, un poet si un intelectual de talia lui putea sa accepte si chiar sa aprecieze o viata fara constiinta de sine.
Mai verosimila ar fi ipoteza ca viata mediocra evocata de poet este viata dedramatizata, deproblematizata, viata care se dispenseaza de cautarea unor semnificatii ultime. O viata careia nu-i lipseste, însa, constiinta precaritatii, constiinta fragilitatii, a propriei mediocritati. O viata modesta, fara mari aspiratii si pretentii, dar în care încap si bucuria si în care lumina spiritului patrunde, totusi. O viata care nu se mai confunda cu simpla vietuire; a carei mediocritate nu e sinonima cu stupiditatea si care trebuie aparata de agresiunile gregare si ferita de deriziune.
Viata – „tare mediocra si tare buna“: astfel descopera poetul pretul vietii, caracterul ei de nepretuit. Înca o data: viata aceasta e buna pentru ca e mediocra sau este buna cu toate ca e mediocra? Raspunsul – asa cum cred ca rezulta din lectura lui Fundoianu – nu poate fi unul exclusiv. Nu întâmplator, autorul leaga cei doi termeni ai asertiunii sale prin „si“, nu prin „dar“. Asa cum pare ca o concepe el, viata e „buna“ în însasi mediocritatea ei si, totodata, în ciuda acestei mediocritati.
Aceasta tensiune interioara intensifica trairea, creste pretul vietii, nu îl scade, cum s-ar parea – si nu îl scade mai ales în cazul lui Fundoianu. Daca si la acest nivel de jos viata e „buna“, înseamna ca, într-adevar, ea merita sa fie traita si iubita. Mediocritatea serveste aici drept piatra de încercare. Întelegem sau doar intuim câta dragoste de viata si bucurie de a trai cuprind – fara sa le exprime direct si plenar – vorbele citate mai sus: „tare mediocra si tare buna“.
La distanta (voita) de orice idealizare si de complexitati intelectuale, Fundoianu descopera o pozitie a lui si numai a lui din care priveste natura si viata în genere. El ramâne, în poezia sa – ca si în publicistica produsa concomitent –, un demoralizator. Nu moralist, nici imoralist (de inspiratie gidiana), ci demoralizator. Dar demoralizarea nu e decât modul pe care Fundoianu îl considera potrivit – potrivit lui însusi, mai întâi – si eficient – mai eficient decât exaltarea, de pilda, de a-si impune si apara – prin antifraza – propriile valori.
Este, desigur, în aceasta postura si o miza estetica: contrastul fata de poezia româneasca de pâna la el este cât se poate de evident si de scontat. Dar, dincolo de vointa diferentiatoare, poetul intelectual sau intelectualul poet mai urmareste ceva prin aceasta scufundare în concret, ca si prin singulara atentie acordata mediocritatii.
Gheorghe Grigurcu crede ca rolul mediocritatii în poezia lui Fundoianu este de a servi ca „antidot la otravurile morale“. Sunt tentat sa extind aceasta observatie astfel: ca antidot la otravurile intelectuale. Dezbarându-se pe cât îi sta în putinta de problematica intelectuala si morala, în poezia sa, poetul tine sa probeze faptul ca e poet, nu gânditor abstract, ca nu vrea (doar) sa gândeasca în poezie, ci sa fie. Iar poemele pe care le alege, în care se alege, sunt cu adevarat, nu doar semnifica1. De aici, printre altele, densitatea lor, polivalenta lor si dificultatea oricarei exegeze de a da seama de fiecare în parte si, mai ales, de toate împreuna.
*
În finalul cartii pe care i-am dedicat-o în 1984, am încercat sa fixez locul lui Fundoianu în poezia româneasca din perspectiva istorica si valorica. Îl consideram un poet modernist, nu traditionalist si nu avangardist: opera lui mi se parea ca serveste foarte bine la ilustrarea si precizarea raporturilor complexe de dependenta si excludere dintre modernism si avangarda. Îl situam, tot atunci si tot acolo – în ciuda putinatatii publicatiilor sale si a prezentei reduse în timp (1916-1923) pe scena culturala autohtona –, printre cei mai importanti poeti români moderni, dupa Arghezi, Bacovia, Blaga si Barbu, dar înaintea lui Vinea, Voiculescu, Pillat si Maniu.
Mi-am asumat riscul unui asemenea clasament în speranta ca voi stârni reactii si discutii care sa conduca la o reconsiderarea acestui poet ramas, în ordinea valorica, acolo unde l-au asezat criticii interbelici, adica în afara canonului poetic central. Critica postbelica a aprofundat si nuantat interpretarea poeziei sale, a descoperit teme noi, dar nu a împins analiza operei sale si spre o pozitionare canonica, desi aparitia masivului volum din 19782 a adus argumente suplimentare în acest sens.
Nu mi-am schimbat între timp parerile, adica judecatile, dimpotriva, mi le-am îmtarit. Recitind poemele fundoiene – de cele mai multe ori din pura placere –, viabilitatea lor mi s-a confirmat de fiecare data. Fundoianu este în mod sigur un poet care câstiga prin relectura. Forta si originalitatea lui nu ni se dezvaluie de la început si dintr-odata, regularitatea de metronom a versurilor risca sa ni-l faca desuet, iar naturismul si descriptivismul (desi doar aparente) sa le claseze mai rapid decât trebuie si mai facil decât merita.
Dincolo de aceste obstacole superficiale (desi eficiente la o anumita categorie de cititori), exista altele care tin de însesi obisnuintele noastre de lectura, de modelele poetice care ne guverneaza – cel mai adesea fara sa ne dam seama – gustul si preferintele, atentia noastra chiar, atunci când citim un poem sau altul.
Aceste obisnuinte sunt puternic contrariate în fata versurilor fundoiene pentru ca le lipseste un tipar, o schema perceptiva prin care sa le abordeze cu rezultate satisfacatoare. Chiar citite prin Arghezi, recunoscut ca maestru de catre Fundoianu cu mult înainte de aparitia Cuvintelor potrivite, aceste versuri îsi proclama neasemanarea. Spre a nu mai vorbi de Blaga, în relatie cu care neasemanarea devine uneori chiar incompatibilitate.
Poemele lui Fundoianu contrariaza prin mai multe aspecte: prin disparitatea imaginilor, prin multiplicarea planurilor, printr-o intricatie specifica, derutanta pâna si pentru minti imaginative.
Peisajul în reprezentarea sa pare adesea mecanic, pura parataxa de obiecte disparate, aglomerare de amanunte precise notate în trecere într-o reprezentare lipsita de criterii usor inteligibile. Cine asteapta o viziune unitara sau macar o convergenta a tuturor poemelor din cuprinsul volumului „Privelisti“ are de ce sa fie nedumerit si frustrat. Imaginile care predomina sunt imagini de risipire, deconcertând, nu o data, prin inedit si inadecvare cel putin aparenta.
Mai mult, atitudinile lirice adoptate de-a lungul volumului si, adesea, chiar al câte unui poem în parte sunt nu numai distincte, dar si distonante. Cititorul descopera cu greu o dominanta moral-sentimentala, urmând sa se multumeasca doar cu identificarea unor accente recurente de la un titlu la altul. Unitatea volumului si chiar a poemului se dovedesc a fi o unitate în multiplicitate.
Este nevoie de rabdare si de o anumita atentie pricepatoare spre a descoperi aceasta unitate. Sau de a accepta faptul ca, în unele cazuri, e drept, rare, lipsa de unitate aparenta este chiar o miza a autorului. Si ca unitatea poemului, altfel spus, întelegerea lui, trebuie sa se produca la un nivel secund. (Un exemplu: „Parada“, poemul asezat în deschiderea volumului.)
Prin urmare, e nevoie sa citim si sa recitim aceste poeme, e nevoie – paradoxal, din unghiul unei poetici moderniste – sa ne obisnuim cu ele spre a le accepta devierea, diferentierea, spre a le gusta neasemanarea radicala.
Cadrul prozodic regulat în care e turnata creatia poetica fundoiana ar trebui sa provoace o anumita cursivitate si previzibilitate a lecturii, sa confirme asteptarile cititorului si sa-i obtina asentimentul. Nu se întâmpla însa asa, asteptarile noastre sunt, nu o data, frustrate, contrariate: regularitatea versificatiei nu împiedica nici frângerile sintactice, nici alternarile subite de planuri, nici improprietatile lexicale.
Întrezarim la Fundoianu o veritabila estetica a expresiei improprii, a cuvântului neasteptat, nepotrivit, distonant. El împinge mai departe decât alti poeti români moderni functionarea principiului abaterii, se lanseaza într-o adevarata campanie de cautari si experimentari, de asocieri la mare distanta (logica), de contorsiuni sintactice, de inovatii prozodice. Nu inventeaza o limba proprie, nu sparge cadrele poemului, nu exploreaza forma artistica, dimpotriva, o mentine si o apara împotriva atacurilor vehemente ale avangardistilor de care, altfel, se simte apropiat.
Actiunea lui e mai departe subterana, coroziva – atât în plan formal, cât si semantic. Poemele lui submineaza gravitatea vida a limbajului poetic comun, mai întotdeauna poetizant. Vocabularul sau este cu intentie frust, bolovanos – desi de o fina exactitate si adecvare în context câta vreme intentia sa nu e câtusi de putin „pohemul“, spre a relua termenul lui Gellu Naum, a carui aversiune antipoeticizanta o anticipeaza.
În locul armoniei predictibile, el ne propune disonanta. Disonanta poetica si afectiva în acelasi timp. Poetul nu e decât rareori (cum am vazut) sensibil la frumusetea armonica a peisajului sau la coeziunea exemplara a sentimentelor, dimpotriva, surprinde cu precadere dizarmonia si mizeria. Disonanta în cazul lui e chiar mai puternica la nivelul continutului poematic.
Ceea ce nu înseamna ca atentia lui estetica slabeste o clipa; preocuparea pentru forma ramâne constanta, dar este abia perceptibila pentru ca se „varsa“ în impresia de ansamblu pe care ne-o produce poemul si care este cel mai adesea una de noutate contrarianta. Migala artizanala permanenta, în legatura cu care manuscrisele depun o marturie convingatoare, ramâne inaparenta în versiunea publicata a poemelor pentru ca autorul nu se opreste la cuvinte, la ritmuri sau la rime, nici la sintaxa (desi nu le ignora); el vizeaza altceva: „volume“, „suprafete“, „ponderi“, „echilibruri“ si, chiar mai mult, „conjugari de echilibruri“. „Potrivirile“ lui lexicale, metrice sau sintactice sunt antrenate într-un efort de constructie mai amplu si mai profund, într-o potrivire de planuri ale referintei si ale semnificatiei. „Echivalente, corespondente, polivalente“ se obtin printr-un travaliu creator de intensitate si de durata, nu într-o clipa de inspiratie.
Prin urmare, în ciuda ne-potrivirilor de tot felul de care ne putem împiedica la prima lectura, totul sau aproape totul e potrivit, gândit împreuna, cuvântul banal si cuvântul strident, fraza poetica învaluitoare si ruperile, dislocarile sintactice si logice, privirea „rea“ a poetului si privirea lui „buna“, îngaduitoare, resemnata, temele însesi, schimbatoare de la un poem la altul sau chiar, uneori, de la un vers la altul. Iar acest discurs compozit, dens si polivalent nu urmareste sa-l atraga pe cititor confirmându-i gusturile, împlinindu-i asteptarile si leganându-i iluziile, ci surprinzându-l, contrariindu-l, disturbându-l. Cum sa intri în canon în asemenea conditii, fara implicarea criticilor, fara participarea cititorilor competenti?
*
Poetul Fundoianu socheaza, deconcerteaza, dar si recompenseaza din plin. Nu multi congeneri ai sai rezista astazi la relectura, putini ramân neatinsi de schimbarea mentalitatilor si a gusturilor artistice. Poezia fundoiana nu doar îsi mentine puterea de atractie, dar cred ca potentialul ei este în crestere – de parca timpul ar actiona în favoarea ei.
Cu conditia, desigur, de a o citi si reciti fara prejudecati, de a încerca sa ni-l apropriem pe cel care parca fuge de noi, de a ne familiariza cu cel care a practicat – nu numai în poezie – defamiliarizarea, inadvertenta, ruptura. Intimitatea cu aceasta poezie nu e deloc dezamagitoare; din contra, e îmbogatitoare, complexificanta. Demoralizatorul Fundoianu nu înceteaza sa ne edifice, desi o face în modul sau oblic în care ironia se pierde în autoironie.
Structura complexa, stratificata a poemelor sale, densitatea lor îngaduie si invita la o mare diversitate de interpretari, de filiatii si de analogii. Poemele fundoiene ilustreaza si fixeaza în poezia româneasca modernismul în tiparele lui cele mai înalte si mai selective, dar pot fi citite – cu intermitente, desigur – si în cheie postmodernista, nu numai prin dialogul implicit si explicit purtat cu predecesorii, dar si prin ironia subterana si refuzul nimbului poetizant sau al lirismului oracular.
Iar daca e sa ne apropiem de contemporaneitate, de contemporaneitatea autohtona, minimalismul tematic si pozitional al lui Fundoianu – pentru a nu mai vorbi si de „mizerabilismul“ lui special – ar fi putut da sugestii celor mai tineri poeti ai nostri sau, în orice caz, sa fie pe placul lor.
Dar argumente în favoarea actualitatii perene a poeziei lui Fundoianu se pot gasi dincolo sau, mai bine-zis, dincoace de astfel de conjuncturi, în chiar paginile unicului sau volum. Deschideti-l la întâmplare si veti descoperi nu numai versuri memorabile, imagini senzationale, dar mai ales perspective neasteptate, nebanuite. Stângacia expresiva a poetului potenteaza cel mai adesea (în loc sa compromita) puterea de inductie a acestor perspective.
Remarcati, de exemplu, directetea – nu a adresarii, ci a metaforei în acest vers: „..Boii duc aratura-n vid“. Ceea ce alti poeti ar fi spus pe cai ocolite, poetul nostru spune direct, imediat; el taie, reduce procesul metaforizarii, arde etapele. La fel se întâmpla în urmatoarele versuri: „E-asa de calma ora în suflet si-n coline/ ca sîngele naturii continua în tine/ si telina arata continua în noi.“. Iar dupa acest moment de comuniune cosmica – loc al unei „aparitii“ la Arghezi, de pilda, în Belsug – urmeaza, înca mai abrupt, anticlimaxul: „Si nu-i nimic: pamântul e nesfârsit si-i ocru./ Si omul trece iarasi prin ziua, mediocru…“
Niciun miracol nu se întâmpla în aceasta poezie, nicio epifanie. Lumea lui Fundoianu ne apare ca o lume „dezvrajita“ ori aflata sub o „vraja“ rea, amenintatoare. Fundoianu e printre putinii poeti români de atunci, din deceniul al doilea al secolului XX, care au atacat aceasta tema a „dezvrajirii lumii“.
Vreau sa cred si sa sper ca, la peste 80 de ani de la publicarea „Privelistilor“, ochiul liber al constiintei critice autohtone va vedea, în sfârsit, ceea ce trebuie vazut: B. Fundoianu este unul dintre poetii nostri de prima linie, al carui statut n-a fost înca recunoscut ca atare, a carui deschidere spre ziua de azi n-a fost suficient valorizata si exploatata.
(Fragment din Prefata volumului I – Poezia antuma – din seria de
OPERE FUNDOIANU-FONDANE,
în curs de aparitie la Editura ART)